Descriere
Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă dealungul malurilorîngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă,şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare denenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domneaasupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără deviaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Teîmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râsfără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia cevadin grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte,cu inima de gheaţă.Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. Înjosul apei îngheţate trudea un atelaj de câinilupi.Blana lor zburlită prinsesechiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri deaburi, aşternânduliseapoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 depiele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţăgroasă de mesteacăn, cu fundul deadreptul pe zăpadă. Botul îi era adus însus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadăafânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladălungă şi îngustă. Mai erau şi altele – pături, o secure, un ibric pentru cafea şi otigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai totlocul.Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. Înurma saniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care trudase sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se maiputea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea.Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşteîntotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alergespre mare, alungă seva din arbori deiface să îngheţe pânănmăduvă, dar celmai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şildoboară wildul pe om – omul,făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după caremişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.Totuşi, înaintea şi în urma saniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie ceidoi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şipiei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalelerăsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus căsunt nişte arătări, ciocli dintrolume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii.Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgiriişi tăcerii, bieţii vânturălume,porniţi întroaventură uriaşă, luptândusecustrăşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât ehăul văzduhului.Mergeau fără vorbă, cruţânduşisuflarea pentru truda trupurilor.Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum leapasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de maimulte atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a uneisorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri alesufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toatepatimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, pânăce şiaudat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf cese mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea joculuimarilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare,începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosferaîncremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltănotă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De naifi simţitîn el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun sufletrătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui oîntâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste,amândoi dădură din cap cu înţeles.Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădurăseama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadăpeste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi totdinapoia lor, dar din stânga celui dealdoilea urlet.— Neauluat urma, Bill – spuse omul din faţă.Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintroaltă lume, iar ca să vorbească, setrudise deabinelea.— Carnea e rară – îi răspunse tovarăşul său. Nammai văzut urme deiepure nu ştiu de câte zile.După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite laurletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.La căderea nopţii vârâră câinii întrundesiş de molift de pe malul apei şiînjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi demasă. Câiniilupi,înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiauîntre ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.
