Descriere
Pe mal veneau şotânc-şotânc, coborând la vale, doi oameni.Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovaniicolţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, abiase mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau întipărită resemnarea,resemnarea pe care ţi-o dă suferinţa grea şi îndelungată.Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele petrecute pedupă frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau în mâini câte opuşcă. Mergeau încovoiaţi, cu capetele întinse înainte, cu privirileîn pământ.- Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pecare le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea înurmă.Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos;primul, şonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci,nici nu cataghisi măcar să răspundă.Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseserăghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le amorţiserăgleznele, labele picioarelor.....Pe alocuri valurile creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi totmergeau aşa, clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei,înainte de a face un pas.Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă şiera cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, îşi regăsiechilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de durere. Păreaameţit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare,întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. Dupăce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni şi iar fu cât pece să cadă. Înciudat, rămase locului nemişcat, uitându-se lacelălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul.2Dragoste de viaţă - Jack LondonRămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cusine însuşi. Apoi strigă:- Ei, Bill, mi-am scrântit glezna!Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fărăsă arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedeacum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, ochii îicăpătaseră expresia unui cerb rănit.Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul,drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese întorent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând săfreamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acopereau. De câteva oriscoase limba ca să le mai umezească.- Bill! Strigă el.Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat lastrâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum sedepărtează şchiopătând şi clătinându-se, dar urcând totuşipovârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărgineaorizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi seîntoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mairămăsese acum, după plecarea lui Bill.Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valurimasive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate pepiciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru, şi gândindusecă era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu ştia dataprecisă, ci doar cu o aproximaţie de o săptămână sau două) socotică soarele se află la nord-vest. Întorcându-şi privirea spre sud, segândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie săse întindă marele Lac al Ursului; şi că tot pe acolo, de-a curmezişulpustietăţilor canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul încare stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râuluiCoppermine, care curgea spre miazănoapte şi se vărsa prin golfulÎncoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuseodată pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson.Îşi mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o privelişteîncurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă aorizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau3Dragoste de viaţă - Jack Londonmăcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită,care-i umplea sufletul de groază.„Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!”Şi stând aşa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i seîncovoie, strivit parcă de calmul înfricoşător al nesfârşitelorîntinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce puşca îiscăpă din mână şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să selupte cu spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă pânăîşi regăsi puşca. Apoi, ridicând mai sus balotul şi aşezăndu-l peumărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, oporni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimonosindu-se dedurere la fiecare pas.Nu se opri nicio....
