Descriere
Cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui, Henry Perowne,neurochirurg, se trezeşte şi se pune imediat în mişcare; dă la o partecuverturile – dormise în capul oaselor – şi se ridică în picioare. Nu-i e prea clarcând a devenit conştient, nu că asta ar mai avea vreo relevanţă. Nu i s-a maiîntâmplat aşa ceva, dar nu e alarmat, nici măcar surprins, pentru că mişcareae foarte lină, îi provoacă o senzaţie plăcută în membre şi îşi simte spatele şipicioarele neobişnuit de puternice. Rămâne lângă pat, gol – întotdeaunadoarme gol – stă acolo cât e el de mare, ascultă respiraţia regulată a soţiei luişi simte pe piele aerul rece din dormitor. Şi asta e o senzaţie plăcută. Ceasulde la capul patului arată 3.40. Habar n-are de ce s-a dat jos din pat: nutrebuie să se ducă la baie, nu e tulburat din cauza vreunui vis sau de cine ştiece eveniment din ziua precedentă, nici măcar de starea generală a lumii. Caşi cum, stând acolo în întuneric, s-ar fi materializat din neant, complet format,liber. Nu e obosit, în ciuda orei şi a muncii, nici un caz recent nu-i apasăcugetul. Ba chiar e vioi, are mintea limpede şi o inexplicabilă stare deexaltare. Fără să fi luat o hotărâre anume sau să-şi explice în vreun fel gestul,se îndreaptă spre cea mai apropiată dintre cele trei ferestre ale dormitorului;atât de liniştit şi cu o asemenea uşurinţă face acei câţiva paşi, încât aresenzaţia că visează ori că umblă în somn. Dacă aşa stau lucrurile, atunci edezamăgit. Visele nu-l interesează; dar se pare că totul e real. E complet lucidşi ştie că a lăsat în urmă somnul: să conştientizezi diferenţa dintre somn şiveghe, să ştii perfect care sunt graniţele – iată esenţa echilibrului psihic.Dormitorul e spaţios şi foarte ordonat. îl traversează, parcă plutind, cuo uşurinţă aproape comică, şi gândul că această experienţă s-ar puteatermina îl întristează brusc; o clipă mai târziu, temerea îi dispare. Stă lafereastra din mijloc şi trage obloanele înalte de lemn, cu mare grijă să n-otrezească pe Rosalind. E un gest deopotrivă egoist şi generos. N-ar vrea să fieîntrebat ce are în minte – căci ce ar putea răspunde şi, mai ales, de ce săabandoneze această clipă pentru a răspunde? Trage al doilea oblon, careculisează în cadrul lui, şi ridică fără zgomot fereastra. E mult mai înaltă ca el,dar alunecă uşor în sus datorită contragreutăţii de plumb ascunse înmecanismul ei. Pielea i se contractă în clipa în care aerul de februarie serevarsă peste trupul lui, dar frigul nu-l deranjează. De la etajul al doileapriveşte noaptea drept în faţă, oraşul scăldat în lumina lui albă, glacială,scheletul copacilor din scuar şi, zece metri mai jos, gratiile negre şi ascuţiteale gardului, ca un şir de lănci. Sunt unul sau două grade sub zero şi aerul elimpede. Strălucirea felinarului n-a reuşit să şteargă toate urmele stelelor;deasupra faţadei Hotelului Regency, de cealaltă parte a scuarului, înspre sud,mai spânzură încă nişte resturi de constelaţii. Faţada respectivă este oreconstituire, o pastişă – în timpul războiului, cartierul Fitzrovia a încasat niştebombe larfsate de Luftwaffe – şi imediat în spatele ei se înalţă Post OfficeTower, autoritar şi jerpelit la lumina zilei, dar pe jumătate ascuns şi decentiluminat în timpul nopţii, brav monument al unor zile mai optimiste.
