Descriere
Din CLIPA CÂND mi i-am pierdut pe ai mei într-un accident de circulaţie,mă concentrez cu multă atenţie asupra părinţilor altora Aceastăparticularitate mă caracteriza mai cu seamă în adolescenţă, când mulţiprieteni se lepădau de familiile lor, iar mie îmi mergea cât se poate de bine încalitatea mea di singuratic, de substitut de odraslă. Nu duceam lipsă, încartier, de taţi mâhniţi şi de mame dezamăgite, bucuroşi să aibă prin preajmăcel puţin un flăcău de şaptesprezece ani care să le aprecieze umorul,sfaturile, mâncărurile gătite, eventual şi banii. Totodată, eram şi eu un fel depărinte. Contextul imediat al vieţii mele de atunci era viaţa conjugală nouă,dar în curs de dezintegrare, a surorii mele Jean cu un tip numit Harper.Protejata şi fiinţa mea de suflet în familia aceea nefericită era nepoţica meade trei anişori, Sally, unica fiică a lui Jean. Crizele de furie, urmate deîmpăcări, care învolburau spaţiul încăpătorului apartament – Jean intrase înposesia a jumătate din moştenire, în vreme ce partea mea era încăadministrată prin procură – aveau tendinţa de a o marginaliza pe Sally. Eu,fireşte, nu puteam să nu mă identific cu fetiţa neglijată, aşa că din când încând ne ascundeam amândoi frumos într-o cameră mare, cu vederea spregrădină, ea cu jucăriile, eu cu discurile mele, sau într-o chicinetă pe care ofoloseam ori de câte ori comportarea violentă din jur ne tăia cheful de a nearăta mutrele.Îmi făcea bine să am grijă de Sally. Mulţumită acestei preocupări,rămâneam civilizat şi ferit de propriile mele necazuri. A trebuit să mai treacăîncă două decenii până să mai simt, ca atunci, că arn rădăcini. Cel mai multîmi plăceau serile când Jean şi Harper ieşeau în oraş, în special vara; atunci îiciteam lui Sally până când adormea, iar mai târziu îmi făceam temele pemasa mare de lângă ferestrele-uşă deschise larg ca să lase să intre mirosuldulce al arbuştilor înmiresmaţi şi praful stârnit de circulaţie. Studiam pentruexamenele finale de la şcoala Beamish de pe Elgin Crescent, un loc unde tefăceau tobă de carte, autointitulat, cu ifose, „academie”. Când îmi ridicamochii de pe manuale şi o vedeam pe Sally în spatele meu, în odaia cufundatăîn umbre, întinsă pe spate, cu cearşafurile şi ursuleţiide pluş împinşi mai josde genunchi, cu braţele şi picioarele azvârlite neglijent departe de corp, într-oatitudine pe care o interpretam ca fiind una de încredere total nejustificată înbunăvoinţa lumii înconjurătoare, mă simţeam transportat de un neîmblânzit,dureros sentiment de duioşie protectoare, ca o împunsătură în inimă – suntsigur că acestor trăiri le datorează existenţa cei patru copii ai mei. Nu m-amîndoit niciodată: pe un anumit plan, rămâi orfan toată viaţa A avea grijă deţânci înseamnă a te alinta pe tine însuţi.
