Descriere
Jonathan Coe Cercul închis Marţi, 7 decembrie 1999 Dimineaţa. Scumpă surioară, Priveliştea de-aici e uimitoare, dar e prea frig ca să pot scrie foarte mult. Abia dacă reuşesc să ţin pixul între degete. Însă mi-am promis că o să încep scrisoarea asta înainte de a mă întoarce în Anglia, iar acum chiar că e ultima şansă. Aşadar, câteva ultime gânduri despre plecarea de pe continent? Şi despre cum o să fie acasă? Cercetez atentă orizontul şi caut semne. Marea e potolită, cerul albastru şi senin. Nu se poate să nu însemne şi asta ceva. Se pare că oamenii urcă aici ca să se sinucidă. Chiar acum mă uit la un băiat aflat mai jos, care stă periculos de aproape de margine şi dă impresia că exact asta se pregăteşte să facă. Stă acolo de când m-am aşezat pe bancă şi poartă doar un tricou şi nişte jeanşi. Cred c-a îngheţat şi inima-n el. Mă rog, eu una încă n-am ajuns până acolo, chit că am trăit câteva momente urâte foc în ultimele săptămâni. Aveam impresia c-am luat-o razna definitiv şi că mi-au scăpat toate de sub control. E imposibil să nu fi încercat şi tu sentimentul ăsta odată. De fapt ştiu că ţi s-a întâmplat şi ţie. Oricum, acum mi-a trecut. Mai departe şi mai sus. Dedesubt se văd crestele de pe Etretat, curbura amplă a plajei, acoperişurile cu turnuleţe ale castelului unde am stat azi-noapte. N-am reuşit să explorez oraşul. E ciudat că tocmai atunci când ai libertatea să faci tot ce vrei sfârşeşti prin a face atât de puţin. Posibilităţile infinite par să se traducă printr-o lipsă totală de variante. Aş fi putut să mă îndrept spre sole dieppoise şi să dau peste vreun chelner cu chef, care să mă asalteze cu câteva pahare de Calvados pe gratis; în loc de asta, am rămas acasă şi am văzut un film vechi cu Gene Hackman dublat în franceză. Pe o scară de la unu la zece, nota patru. Dar să mă fi văzut după aceea. Aş fi fost în stare de mult mai mult. Ce zici, poţi să începi o viaţă nouă în felul ăsta? Totuşi, chiar încep o viaţă nouă? Poate că nu fac decât s-o reiau pe cea veche, după o întrerupere lungă şi până la urmă inutilă. La bordul feribotului Pride of Potsmouth în restaurant. Marţi, 7 decembrie 1999 începutul serii. Mă întreb cum de reuşesc să scoată profit pe un asemenea traseu în perioada asta a anului? În afară de mine şi de bărbatul de la tejghea – cum Dumnezeu să-i spun, steward, casier – locul e pustiu. Acum afară s-a întunecat, iar ploaia bate în geamuri. Poate că sunt doar stropi din apa mării. Simt că mă apucă tremuratul, deşi înăuntru e cald, aproape înăbuşitor. Scriu rândurile de faţă în mica agendă A5 pe care am cumpărat-o la Veneţia. Are o copertă cartonată de un albastru mătăsos cu nişte dungi ca intarsiile în marmură şi pagini groase, tăiate imperfect. După ce o s-o termin – dacă o s-o termin vreodată – cred că aş putea scoate paginile ca să le vâr într- un plic. Numai că nu prea ar avea sens, nu? Oricum, n-am reuşit să iau un start lansat. Aş spune că până acum m-am complăcut şi atâta tot. Probabil că te aşteptai să ştiu cum să-ţi scriu, după atâtea mii şi mii de cuvinte pe care le- am pus pe hârtie în ultimii ani. Dar într-un fel fiecare scrisoare nouă pentru tine seamănă leit cu prima. Ceva îmi spune că asta o să fie cea mai lungă dintre toate. Când m-am aşezat pe banca aceea aflată sus, pe stâncile de calcar de deasupra Etretat-ului, încă nu mă hotărâsem dacă să-ţi scriu ţie sau lui Stefano. Dar te-am ales pe tine. Nu te simţi mândră? Vezi tu, sunt ferm convinsă că n-o voi lua pe calea asta. Mi-am promis să nu iau legătura cu el, iar promisiunile pe care ţi le faci ţie însuţi te obligă cel mai mult. E greu, fiindcă în ultimele patru luni n-a trecut o zi fără să vorbim, să ne scriem mailuri sau măcar să ne trimitem sms-uri. Nu-i deloc uşor să renunţi la asemenea obiceiuri. Dar ştiu că lucrurile or să se îndrepte. Acum sunt în perioada de convalescenţă. Când mă uit la telefonul mobil pus pe masă, lângă cafea, mă simt ca un fost fumător căruia i se vântură pe sub nas un pachet desfăcut de ţigări. Mi-ar fi extrem de uşor să-i trimit un SMS. În fond, el m-a învăţat să mă joc de-a mesajele. Numai că ar fi o nebunie. Probabil m-ar urî dacă aş face-o. Şi mi-e groază, groază de-a binelea, la gândul că ar începe să mă urască. Chestia asta mă sperie mai mult decât orice. E o prostie, nu? Ce importanţă are, dacă tot n-o să-l mai văd niciodată? O să fac o listă. Întocmirea de liste e întotdeauna o excelentă activitate de substituţie. Lecţii pe care le-am învăţat din dezastrul cu Stefano: 1. Bărbaţii căsătoriţi îşi părăsesc foarte rar soţiile şi fiicele pentru nişte femei nemăritate care se apropie de patruzeci de ani.2. Poţi să ai o aventură cu cineva chiar dacă nu faci sex cu persoana respectivă. Nu-mi vine nimic în minte pentru numărul3. Dar chiar şi aşa, nu e foarte rău. Ambele lecţii sunt importante. Or să mă ajute să nu deraiez dacă e să mi se mai întâmple aşa ceva. De fapt, or să mă ajute să am grijă (sper) să nu mai existe o dată viitoare. Mă rog, pe hârtie arată bine – mai ales pe hârtia asta veneţiană scumpă, groasă şi de excelentă calitate. Dar mi-am adus aminte de un citat pe care mi-l tot repeta Philip. Vreun pilon scorţos de la temeliile instituţiei britanice, care a spus, într-un moment de maximă senilitate: „Da, am învăţat din greşeli şi sunt convins că pot să le repet întocmai”. Ha, ha. Cam aşa sunt şi eu. A patra cafea a zilei. National Film Theatre Cafe Londra, malul de sud.
