Descriere
Au trecut șaizeci și patru de ani de când președintele și guvernul au definit dragostea ca fiind o boală gravă și patruzeci și trei de ani de când oamenii de știință i-au găsit leacul. Toți membrii familiei mele au suferit deja operația. Sora mea mai mare, Rachel, a fost vindecată în urmă cu nouă ani. Pentru că este imună la dragoste de atâta amar de vreme, spune că nu-și mai amintește nici măcar simptomele. Eu sunt programată pentru intervenția chirurgicală peste exact nouăzeci și cinci de zile, pe data de 3 septembrie, ziua mea de naștere. Mulți oameni se tem de operație. Unii chiar refuză s-o facă. Dar mie nu mi-e teamă. Eu abia aștept să scap. Aș accepta s-o fac și mâine, dacă s-ar putea, dar trebuie să ai cel puțin optsprezece ani, uneori chiar mai mult, pentru ca oamenii de știință să aplice tratamentul. În caz contrar, operația poate avea efecte secundare: traume cerebrale, paralizie parțială, orbire sau consecințe și mai grave. Nu-mi place să mă gândesc că boala își face, nestingherită, de cap prin corpul meu. Uneori, am impresia că o simt strecurându-mi-se prin vene, contaminându-mi sângele ca un aliment stricat, ca laptele gata să se prindă. Mă face să mă simt murdară. Îmi amintește de copiii cuprinși de crizele de nervi specifice vârstei. Îmi amintește de împotrivirea oamenilor, de fetele bolnave, care se dau cu capul de pereți și își smulg părul în timp ce din gură le curge salivă. Și, desigur, îmi amintește de mama. După operație, voi deveni pentru totdeauna imună și voi fi mereu fericită. Asta spun cu toții: oamenii de știință, sora mea și mătușa Carol. După intervenția chirurgicală, îmi voi găsi perechea în persoana unui băiat pe care evaluatorii îl vor alege pentru mine. Iar peste câțiva ani, ne vom căsători. În ultimul timp, am început să-mi văd în vise ziua nunții. Visez că stau sub un baldachin alb, iar cosițele îmi sunt împletite cu șiraguri de 5 flori. Mă țin de mână cu cineva, dar ori de câte ori mă întorc să-l privesc chipul i se estompează, ca un aparat de fotografiat care și-a pierdut capacitatea de focalizare, și nu pot să-i disting trăsăturile. Dar are mâinile reci și uscate, iar inima îmi bate ritmic în piept; știu că va păstra întotdeauna același ritm și că nu va bate nici mai repede și nici nu-mi va sări din piept, ci va bate mereu la fel până în ziua în care voi muri. Voi fi imună la durere. Lucrurile n-au fost însă întotdeauna la fel de frumoase cum sunt astăzi. Am învățat la școală că în trecut, în zilele în care ignoranța domina lumea, oamenii nu-și dădeau seama ce boală periculoasă era dragostea. Au considerat-o mult timp drept un lucru benefic, un motiv de bucurie și sărbătoare, o ispită atrăgătoare, în mrejele căreia cădeau cu ușurință. Din această cauză, este și atât de periculoasă: Îți afectează rațiunea, împiedicându-te să mai gândești limpede sau să iei decizii chibzuite privind propria-ți bunăstare. (Acesta este simptomul numărul doisprezece din capitolul dedicat maladiei amor deliria nervosa din a douăsprezecea ediție a Manualului normelor de siguranță, sănătate și fericire sau a Cărții tăcerii, cum o numim noi.) În trecut, oamenii integrau simptomele maladiei în sfera altor boli – ca stresul, bolile de inimă, anxietatea, depresia, hipertensiunea, insomnia sau tulburarea bipolară, fără să realizeze că în spatele acestora pândea un dușman de temut: amor deliria nervosa. Firește că n-am scăpat complet de consecințele distrugătoare ale acestei afecțiuni. Nu vom fi niciodată protejați în totalitate dacă specialiștii din Statele Unite nu vor îmbunătăți metodele de tratament, aplicându-le și adolescenților care n-au împlinit încă optsprezece ani. Maladia ne dă târcoale în continuare, încercând să ne sufoce cu tentaculele ei invizibile. Am văzut nenumărați pacienți târâți cu forța în sala de operație, oameni distruși de efectele nefaste ale dragostei, care preferau să-și scoată ochii sau să se sinucidă, aruncându-se în gardurile de sârmă ghimpată din jurul laboratoarelor, decât să accepte tratamentul binefăcător.
