Descriere
Visam mâncare. Baghete crocante, cu miezul de un alb imaculat,încă aburinde, abia scoase din cuptor, şi brânză cu gust minunat prelingându-se spre buza farfuriei. Struguri şi prune brumării şi parfumate, aşezate morman în boluri, aroma lor răspândindu-se în aerul din jur. Tocmai voiam să întind mâna şi să iau una, când sora mea m-a oprit.— Lasă-mă în pace, am murmurat. Mi-e foame.— Trezeşte-te, Sophie.Simţeam pe limbă gustul brânzei. Tocmai voiam să muşc din brânza Reblochon întinsă pe un coltuc de pâine caldă şi apoi să vâr în gurăun bob de strugure. Deja îl simţeam în gură dulce ca mierea, deja aromele intense îmi gâdilau nările.Numai că sora mea mă prinsese de încheietura mâinii şi nu-mi dădea voie. Farfuriile dispăreau, miresmele se estompau. Am întins mâna după struguri, dar boabele au început să plesnească, asemenea unor baloane de săpun.— Sophie.— Ce e?— L-au luat pe Aurélien.M-am întors pe o parte şi am clipit de câteva ori. Sora mea purtape cap o bonetă de bumbac, la fel ca mine, ca să-i ţină de cald. Chiar şi în lumina palidă a lumânării pe care o ţinea în mână, părea că i se scursese tot sângele din obraji şi mă privea cu ochii măriţi de spaimă.— L-au luat pe Aurélien. La parter.Mintea mea a început să se limpezească. De undeva de sub noi răzbăteau strigătele unor bărbaţi, glasurile lor stârnind ecouri în curtea depiatră, şi auzeam găinile cotcodăcind în coteţ. În întunericul dens, aerulvibra ameninţător. M-am ridicat în capul oaselor, strângându-mi halatul în jurul trupului şi m-am chinuit să aprind lumânarea de pe noptieră.M-am împleticit până la fereastră şi am privit înmărmurită în curte, la soldaţii luminaţi de farurile maşinii în care veniseră, şi la fratele meu mai mic, care-şi acoperea capul cu braţele, încercând să se ferească deploaia de lovituri date cu paturile puştilor.— Ce se întâmplă?— Au aflat de purcel.— Poftim?— Probabil că ne-a turnat monsieur Suel. Le-am auzit strigăteledin camera mea. Ameninţă că, dacă Aurélien nu le zice unde-i porcul, îl iau cu ei.— N-o să sufle un cuvânt, am spus eu.Am tresărit amândouă auzind ţipătul fratelui nostru. Abia îmi mairecunoşteam sora: arăta cu douăzeci de ani peste vârsta ei reală, adică douăzeci şi patru. Ştiam că aceeaşi spaimă se oglindea şi pe chipul meu. Era exact lucrul de care ne temuserăm.— Cu ei e şi un Kommandant1. Dacă găsesc purcelul, o să ne aresteze pe toţi, mi-a şoptit Hélène, cu glasul gâtuit de spaimă. Ştii ce s-a întâmplat la Arras. O să facă din noi un exemplu. Ce se va întâmpla cu copiii?Îmi roiau prin minte zeci de gânduri, teama că fratele meu ar putea vorbi îmi paraliza capacitatea de a judeca limpede. Mi-am înfăşurat unşal în jurul umerilor şi m-am apropiat tiptil de fereastră, privind pe furiş în curte. Prezenţa unui Kommandant lăsa să se înţeleagă că nu era vorbadoar de nişte soldaţi beţi care-şi descărcau frustrările prin ameninţări şi lovituri: chiar aveam necazuri. Prezenţa lui însemna că ne făceam vinovaţi de un delict grav.— O să-l găsească, Sophie. Nu le trebuie decât câteva minute. Peurmă...Vocea surorii mele era stridentă din pricina fricii.Mintea mi s-a înnegurat. Am închis ochii. Apoi i-am deschis dinnou.— Du-te jos, am îndemnat-o. Insistă că noi n-am făcut nimic rău.Întreabă-l pe Kommandant de ce se face vinovat Aurélien. Ţine-l de vorbă, distrage-i atenţia. Dă-mi puţin timp până să intre soldaţii în casă.— Ce vrei să faci?I-am strâns braţul cu putere.— Du-te. Dar să nu le spui nimic, ai înţeles? Să negi absolut tot.Sora mea a şovăit, apoi a alergat spre coridor, cu cămaşa de noapte fluturând în urma ei. Nu ştiu dacă m-am mai simţit vreodată atât de singură ca în acele câteva clipe, când spaima mă strângea de gât şi când soarta familiei apăsa pe umerii mei. Am dat fuga în biroul tatei şi am scormonit prin sertarele masivei mese de scris, azvârlind pe jos tot ce era înăuntru – tocuri vechi, bucăţi de hârtie, piese ale unor ceasornice stricate, vechi facturi –, mulţumind lui Dumnezeu când în sfârşit am găsit ce căutam. Apoi am coborât în fugă scările, am deschis uşa de la pivniţă şi am sărit două câte două treptele reci de piatră, atât de sigură pe mişcările meleîn întuneric încât aproape nu aveam nevoie de lumina pâlpâitoare a lumânării. Am ridicat zăvorul greu al pivniţei cândva plină ochi de butoiaşe cu bere şi vin bun, am dat deoparte unul din poloboacele goale şi am deschis uşa vechiului cuptor de pâine din fier forjat.Purceluşul încă mic a clipit adormit. S-a ridicat pe picioare, s-a uitat atent la mine din culcuşul lui de paie şi a grohăit uşor. Oare nu v-am spus de purceluş? Îl scăpasem când fusese rechiziţionată ferma lui monsieur Girard. Se rătăcise în tot haosul de atunci, ca un dar de la Dumnezeu,îndepărtându-se de purceii încărcaţi în spatele unui camion nemţesc şi dispăruse rapid sub fustele groase ale bunicii Poilâne. Săptămâni la rând îlîngrăşaserăm cu ghindă şi cu resturi de mâncare, în speranţa că se va face îndeajuns de mare ca să avem cu toţii nişte carne. De o lună încoace gândul la şoriciul crocant, la carnea fragedă, menţinuse moralul locatarilorhotelului Le Coq Rouge2.L-am auzit din nou, afară, pe fratele meu scoţând un ţipăt ascuţit,apoi vocea surorii mele, grăbită şi disperată, întreruptă de replici aspre rostite de un ofiţer neamţ. Purceluşul mă privea cu ochi inteligenţi şi plinide înţelegere, de parcă ar fi ştiut dinainte ce-l aşteaptă.— Îmi pare rău, mon petit, am şoptit, dar nu există altă cale.Apoi mi-am repezit mâna în jos.Am ieşit de acolo în câteva secunde. O trezisem pe Mimi, spunându-i să vină şi ea, dar să-şi ţină gura. Copila văzuse atât de multe în ultimele luni, încât mă asculta fără crâcnire. A privit scurt în sus, spre mine,apoi s-a dat jos din pat, ţinându-şi frăţiorul în braţe, şi m-a apucat de mână.
