Descriere
– Se trezeşte.Se auzi un foşnet, hârşâitul unui scaun tras pe pardoseală, apoi clinchetul sec al unor inele de perdeaciocnite între ele. Murmurul a două voci.– Îl chem pe doctorul Hargreaves.Urmă un scurt moment de tăcere, timp în care ea deveni treptat conştientă de un alt fel de zgomote –glasuri înăbuşite şi îndepărtate, o maşină trecând. Avea senzaţia ciudată că toate acestea sunt undeva maijos de ea. Rămase culcată, absorbind zgomotele, lăsându-le să prindă formă, îngăduindu-i minţii să sejoace de-a v-aţi ascunselea, pe măsură ce identifica fiecare sunet.În acelaşi moment începu să conştientizeze şi durerea. Îşi croia drum de jos în sus, insidioasă, pas cupas: întâi braţul, o senzaţie ascuţită de arsură între cot şi umăr, apoi capul: o durere surdă, necruţătoare.O durea tot corpul, la fel cum o duruse când…Când ce…?– Vine în câteva secunde. A zis să tragem jaluzelele.Îşi simţea gura uscată. Îşi lipi buzele şi înghiţi cu greutate. Voia să ceară puţină apă, dar nu-i veneauîn minte cuvintele. Întredeschise ochii. În faţa ei se mişcau două siluete neclare. Ori de câte ori credea căghicise cine erau, contururile se mişcau din nou. Albastre. Erau albastre.– Ştiţi cine a venit adineauri la parter, nu?Unul dintre glasuri se preschimbă în şoaptă.– Prietena lui Eddie Cochrane4. Cea care a supravieţuit accidentului de maşină. A scris cântecepentru el. Mai degrabă în memoria lui.– Pun pariu că n-o să fie aşa de bună cum a fost el.– Toată dimineaţa s-au învârtit ziariştii pe lângă ea. Directoarea e la capătul răbdărilor.Nu înţelegea ce spun. Durerea de cap o invadase valuri-valuri, bubuitoare, din ce în ce maiputernică, mai intensă, până când tot ce mai reuşise să facă fusese să închidă iarăşi ochii şi s-o aştepte sădispară. Apoi ceva alb o copleşi ca un val. Răsuflă tăcut, aproape cu recunoştinţă, şi se cufundă din nouîn îmbrăţişarea albă.– Te-ai trezit, draga mea? Ai un musafir.Ceva apăru deasupra ei o fracţiune de secundă, o fantasmă care se mişcă rapid întâi într-o parte, apoiîn cealaltă. Îi veni brusc în minte ceasul de mână şi felul în care sticla lui reflecta lumina soarelui petavanul camerei de joacă, plimbând-o în sus şi în jos şi făcându-l pe căţeluşul ei să latre.Albastrul revenise. Îl văzu mişcându-se, îi auzi şi foşnetul. Apoi simţi o mână pe încheietură şidurerea o săgetă, smulgându-i un ţipăt ascuţit.– Mai încet pe partea aceea, soră, se auzi un glas dojenitor. A simţit atingerea.– Îmi pare foarte rău, doctore Hargreaves.– Braţul va mai trebui operat. L-am prins în câteva locuri, dar încă nu-i cum trebuie.O umbră întunecată se aplecă spre picioarele ei. Ar fi vrut ca umbra să prindă contur, dar, la fel casiluetele albastre, se încăpăţâna să rămână vagă, aşa că până la urmă renunţă şi închise ochii.– Poţi rămâne lângă ea, dacă vrei. Vorbeşte-i. O să te audă.– Cum sunt… celelalte răni?– Mă tem că vor rămâne nişte cicatrici. Mai ales acolo, pe braţ. A primit o lovitură zdravănă la cap,aşa că s-ar putea să dureze puţin până când îşi va reveni complet. Însă dat fiind că a fost un accident grav,s-ar putea spune că a avut mare noroc.Urmară câteva clipe de tăcere.– Da.Cineva pusese lângă ea un bol cu fructe. Deschise din nou ochii şi privirea i se oprise asuprafructierei, lăsând-o să prindă formă şi culoare. Apoi coborâse privirea, fericită o clipă că-şi putuse daseama ce anume se găsea acolo. Struguri, îşi spuse. Şi repetă, rostogolind în minte cuvântul mut: struguri.I se părea important, ca şi cum ar fi ancorat-o în această nouă realitate.Apoi, la fel de rapid precum veniseră, siluetele dispărură, înghiţite de umbra albastră şi întunecatăcare se aşezase lângă ea. Când se trase mai aproape, ea simţi în nări un vag miros de tutun. Glasul începusă vorbească, timid, poate chiar puţin stânjenit.– Jennifer? Jennifer? Mă auzi?Cuvintele fuseseră rostite foarte tare. Şi, în mod ciudat, i se părea că-i tulbură tihna.– Jenny, draga mea, eu sunt.Se întrebă dacă i se va mai da voie să vadă din nou strugurii. I se părea necesar să-i vadă: vineţii,reali. Ceva cunoscut.– Sunteţi sigur că mă aude?– Absolut, dar pentru moment s-ar putea s-o obosească prea mult dacă vorbeşte.Se auziră câteva murmure pe care nu reuşi să le desluşească. Sau poate pur şi simplu renunţase sămai încerce. Nimic nu părea să fie clar.– Poţi… să…? şopti ea.– Dar nu are leziuni cerebrale? În urma accidentului? Sunteţi siguri că nu vor fi… permanente?– După cum v-am spus, a primit o lovitură puternică la cap, dar din punct de vedere medical nu auexistat indicii alarmante.Foşnet de hârtii.– Nici fractură. Nici edem cerebral. Dar astfel de şocuri sunt întotdeauna oarecum imprevizibile, iarpacienţii sunt afectaţi de la caz la caz. Prin urmare, va trebui să fiţi puţin…– Vă rog…Glasul ei era un murmur abia auzit.– Doctore Hargreaves! Cred că încearcă să vorbească.– …vreau să văd…Un chip se apropie de ea, desprinzându-se din umbre.– Da?– …vreau să văd…„Strugurii“, imploră ea în gând. „Nu vreau decât să văd iarăşi strugurii.“– Vrea să-şi vadă soţul!Odată cu acest anunţ triumfător, sora sări în picioare.– Cred că vrea să-şi vadă soţul.Urmă o pauză, apoi cineva se aplecă deasupra ei.– Sunt aici, iubito. Totul e… totul e în regulă.Silueta se retrase şi ea auzi o bătaie de palmă pe spatele cuiva.– Ei, aţi văzut? Deja începe să-şi revină. Toate la timpul lor, aşa-i?Din nou o voce de bărbat.– Soră! Mergi şi spune-i sorei-şefe să pregătească ceva de mâncare pentru diseară. Nimic preaconsistent. Ceva uşor şi simplu de înghiţit… Şi dacă tot te duci, poate ne aduci şi câte un ceai.Auzi zgomot de paşi, voci joase care continuau să discute lângă ea. Şi un ultim gând înainte ca luminas-o învăluie din nou: „Soţul meu?“Mai târziu, când îi spuseră câtă vreme rămăsese în spital, nu-i veni să creadă. Timpul sefragmentase, devenise greu de perceput, venea şi pleca în grupuri haotice de ore. Acum era marţi, oramicului dejun. Deodată se făcea miercuri, ora prânzului. Pare-se că dormise timp de optsprezece ore –asta i se spusese cumva dezaprobator, ca şi cum ar fi fost o impoliteţe să fie absentă atâta vreme. Pe urmăse făcea vineri. Din nou.Uneori când se trezea era întuneric şi-şi împingea puţin capul în perna apretată, ca să poată urmărimişcările liniştitoare ale sorei din tura de noapte. Paşii înăbuşiţi ai asistentelor încălţate cu pantofi cutalpă moale, umblând încoace şi încolo. Când şi când, murmur de conversaţie între o asistentă şi unpacient. Asistentele îi spuseseră că, dacă voia, seara se putea uita la televizor. Soţul ei plătea pentruîngrijiri suplimentare – aşa că putea cere aproape orice dorea. Întotdeauna răspundea „nu, mulţumesc“;era îndeajuns de confuză după năvala tulburătoare de informaţii şi fără trăncăneala nesfârşită atelevizorului din colţ.
