Descriere
Frumusețe, vremelnicie, liniște, zădărnicie, căldură, sclipire, ademenire, fărâmițare, jocul ireal al realului – sunt doar o parte dintre cuvintele-așchii în jurul cărora se încheagă universul aparte al existenței din literatura lui Yasunari Kawabata. Un scriitor ce nu încetează a surprinde prin strania artă de a smulge din amestecul vieții fărâme de frumusețe ce sclipesc mai ales în timpul trecerii lor triste. În Țara zăpezilor apare mai pregnant poate decât în alte romane relația halucinant de dureroasă dintre zadarnic și frumos. Shimamura este un tânăr care trăiește în Tokyo, e căsătorit, specialist în arta baletului și a dansului. Numai că el nu știe să danseze, în ciuda faptului că știe poate mai bine ca oricine ce este dansul. Frumusețea și iubirea vor fi pentru el tot un fel de dans. Shimamura este fascinat de misterul feminității a două tinere întâlnite cu prilejul vacanțelor petrecute într-un sat plasat într-o fantastică țară a zăpezilor (regiune din Japonia în care, iarna, zăpezile pot atinge trei-patru metri). Este locul în care timp de trei ani va evada din lumea agitației, sperând să se întâlnească cu el însuși, cel smuls din tăvălugul alienant al cotidianului. La prima venire în satul de vacanță, primăvara, când se topesc zăpezile, o cunoaște pe Komako, tânăra ce va deveni în timp gheișă. Rămâne cu amintirea acesteia vie în ființa sa, cu gândul la ea va reveni de fiecare dată. Următoarea sa întoarcere va fi pe timp de iarnă, dar în trenul care îl strecoară în întunericul alb, o vede pe Yoko, iar imaginile celor două femei – una purtată în amintire, alta prezentă la câțiva pași – se vor suprapune într-un fascinant joc de oglinzi, de reflexii, de umbre și iluzii, joc îngăduit de geamul vagonului de tren: „Oglinda și nălucile din ea se mișcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele nu aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparență fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare încețoșată de seară. Ambele, topite și amestecate, schițau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiță venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumusețe […] se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliștilor din oglindă și fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare”. Întregul roman pare crescut din acest joc al oglinzilor cu zăpezi, cu gesturi și trăiri la fel de înșelătoare ca umbrele proiectate pe geam. Dacă în proza scurtă a lui Kawabata, una dintre cele mai expresive metafore ale vieții era vânătoarea de licurici (viața fiind privită ca pândă, urmărire și prindere a efemerului în chiar timpul dispariției acestuia), în Țara zăpezilor lumea este o proiecție a umbrelor suprapuse pe geamul unui tren. Același joc al prezenței și al absenței, al văzutului și al nevăzutului care provoca și în romanul Păpădiile. O altă metaforă, cel puțin la fel de frumoasă și tristă, se naște și în aceste pagini: frumusețea lumii se lasă descoperită doar prin liniile trase cu degetul pe geamul aburit. Locul izolat devine și un tărâm pe care fantezia și iluzia pot crește în voie. Ideea frumuseții zădărniciei apare deseori în mintea bărbatului, luminile și umbrele crescând val după val: „tocmai când, fără să știe de ce, el îi repetă că totul e o trudă zadarnică, îl pătrunse pe neașteptate o seninătate ciudată, de parcă ar fi auzit zăpada cântând. Se simți atras de ea cu toată ființa lui. […] avu senzația că ideea de zădărnicie reflectă adânc și curat miezul feminității ei”. Doar de Komako se va apropia la modul fizic bărbatul, cealată femeie va rămâne ca atracție inefabilă, misterul feminității celor două împletindu-se însă în mintea bărbatului, așa cum se împletesc firele de cânepă cu care femeile satului țes iarna pânzele pentru kimonouri, ritual descris la modul poetic de Kawabata:„Își spunea că firul de cânepă, subțire, dar aspru, putea fi tors și țesut numai în umezeala zăpezii și numai în anotimpul friguros și întunecat, pentru a fi apoi purtat în miez de vară fierbinte, să împrospăteze și să răcorească pielea. […] Komako era la fel: îl înconjura pe Shimamura cu dragostea ei ferbinte, și totuși în miezul ființei ei se ghicea ceva rece”. Tensiunile din sufletele personajelor irup discret. E o agitațe liniștită ce își schimbă nuanțele în timpul celor trei veniri ale bărbatului – una pe an, în trei anotimpuri diferite: primăvara, iarna și toamna. Ciclul rămâne nesfârșit, așa cum neterminată este și iubirea, și viața. În orice moment de prezență fierbe și absența, cu același firesc al zădărniciei frumuseții. Chemările sunt tăcute, duioase, atingerile cât se poate de vii, așteptările dureroase. Și în acest roman, scriitorul japonez își însufleţește personajele cu o uimitoare capacitate de observare a frumuseţii vremelnicului. Doar că sufletul lui Shimamura rămâne rece. Albastrul rece al peisajului pare a contamina și manifestările bărbatului. Așa cum știe multe despre dans, fără să danseze, vede frumusețea fără să o poată trăi cu adevărat. Nu o poate interioriza. Nu poate spori frumusețea. Așa cum nu poate nici Komako, care iubește prea mult, dar de una singură. Pe de altă parte, cealaltă femeie, Yoko, constituie o prezență extrem de ambiguă, relația sa cu celelalte personaje, inclusiv cu Komako, este nelămurită, deși intuită ca intensă la modul dureros. Orice frunziș viu colorat al toamnei dispare încet-încet sub căderea liniștită a fulgilor de zăpadă. Carte frumoasă, senzuală, Țara zăpezilor oferă, printr-o scriitură de o uimitoare simplitate, multe împletituri ale frumosului și zadarnicului în care se ascunde tristețea vulnerabilităților propriilor emoții și a neputințelor trăite. Frumusețea e acoperită de zăpadă. Singurătatea e acoperită doar vremelnic de iubire. Dar și vremelncia zăpezii și a iubirii sunt frumoase prin ele însele. Contrapunctic, frumoase și triste.
