Descriere
„Începutul acestui roman […] este de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil.“Le Figaro „În timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug în mod voit tradiţii scriitoriceşti existente, Şişkin urmăreşte să-şi însuşească şi să dezvolte tradiţia literară. El compară istoria literaturii ruse cu un copac al cărui trunchi creşte din traducerea slavonă a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu şi ajunge până la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi, formând o coroană ce se ramifică în secolul XX. Autori precum Platonov reprezintă astfel crengile geniale, dar neproductive. Şişkin îşi stabileşte modelele literare în operele lui Cehov, Bunin, Nabokov şi Saşa Sokolov.“Neue Zürcher Zeitung „Mereu se va găsi un om care [...] va condamna lumea la trăirea infinită, ciclică a aceleiaşi vieţi, la înviere şi moarte şi din nou la înviere. [...] Omul acesta se numeşte Mihail Şişkin, el trăieşte în Elveţia şi, evitând limba nouă, scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Nu e uimitor că e comparat cu Saşa Sokolov şi cu Nabokov. E uimitor că i se dau premii.“ Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii.Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“
