Descriere
„Să nu spui niciodată pentru totdeauna” nu este un roman care se remarcă prin ceva anume. Am mai întâlnit subiectul și în alte cărți, chiar a fost evocată și asistența socială; personajele sunt absolut normale, nimic ieșit din comun, nimic care să te facă să îi păstrezi într-un colț de suflet. Se remarcă, însă, prin scriitură. Pe Jennifer Armentrout o știam pentru cărțile sale fantasy. Tot adolescenți, dar unii cu puteri fantastice, cadre în care imaginația nu are limite. Total diferit, nu? Într-un fel. Nu au puteri speciale adolescenții din „Să nu spui niciodată pentru totdeauna”, dar au oameni speciali care le-au dat tăria de a merge mai departe, de a spera și de a îmbrățișa posibilitatea unei alte șanse.„Mai mult decât un roman de dragoste contemporan, o lecție de viață.” – Once upon a twilightAdolescenții de astăzi sunt catalogați ca fiind „fulgi de nea”. Sensibili, predispuși depresiilor, emotivi și veșnic cu iluzia că sunt neînțeleși. Dacă adaugi la toate astea și traume pe care trebuie să le depășească, atunci e sigur că ai de-a face cu un adolescent „defect”. Ei nu sunt defecți, dar au grijă alții să le distrugă încrederea și stima de sine. Unii își revin, alții nu. Unii primesc o a doua șansă pentru a deveni întregi, alții primesc lovitură după lovitură până când ajung să o ia pe drumuri greșite.Loviturile vin una după alta pentru adolescenții din acest roman. Abandonați de părinții naturali, lăsați în centre de plasament și încadrați în familii care făceau din asistență doar o meserie, copiii suferă traumă după traumă. Loviți, lăsați să moară de foame, speriați și mai singuri ca niciodată, Ryder și Mallory își găsesc sprijin unul în altul. Ryder era cu un an mai mare ca ea și își făcuse din dorința de a o proteja un obicei care devenise a doua lui natură. „Să nu scoți un sunet” era avertismentul pe care îl primea Mallory când domnul care ar fi trebuit să aibă grijă de ei era pus pe scandal. Ryder o încuia într-un dulap și o lăsa acolo. O proteja. Era tot ce avea mai bun pe lume.După un incident nefericit, copiii sunt separați și legătura întreruptă. Mallory are noroc și este adoptată de o familie de medici, familie care se ocupase cu adevărat de ea. Patru ani de zile luptaseră cu un terapeut să o facă să creadă în ea și să vorbească. Mallory înflorise, dar spinii trecutului încă îi sfâșiau interiorul. Nu putea vorbi în public și îi era greu să lege prietenii. Carl și Rosa, părinții ei adoptivi, o ajutaseră să învețe acasă, dar pentru a avea un viitor strălucit era timpul să meargă la liceu. Asta însemna înfruntarea celor mai mari temeri ale ei. Dar însemna și să dea din nou ochii cu trecutul pentru că Ryder mergea la același liceu și devenise un băiat tare frumos.Viața își continuase cursul dar nu fusese la fel de bună cu cei doi. Vor putea ei să își reînnoade prietenia? Avea sens să deschidă din nou supapa către trecut?După cum v-am spus mai sus, romanul nu este unul remarcabil, dar este foarte plăcut scris. Se citește ușor în ciuda ușoarei tărăgănări a poveștii și a nervilor aferenți pe care mi i-a „gâdilat” pe parcurs, replicile sunt fluide și curiozitatea îți este trezită ușor, ușor. M-am pus în locul personajelor și m-am întrebat ce aș fi făcut dacă aș fi trăit în carte. E un exercițiu interesant, unul care îți permite să te conectezi mai bine cu romanul.
