Descriere
Grădina cu lavandă de Lucinda Riley citește online gratis cele mai bune cărți .PDF Coasta de Azur, 1998: în sudul scăldat în soare al Franței, Emilie de la Martinières, ultima din familia de aristocrați cu același nume, moștenește casa în care s-a născut, de fapt un castel minunat, înconjurat de vii. Dar proprietatea este grevată de datorii uriașe – iar secretele pe care le ascunde sunt la fel de mari... Paris, 1944: o tânără funcționară britanică, Constance Carruthers, este trimisă sub acoperire la Paris, într-o operațiune a serviciilor secrete britanice care are loc în punctul culminant al ocupației naziste. Despărțită de contactele ei din cadrul Rezistenței, Constance ajunge din greșeală la o familie de vază care, pe de o parte, are legături puternice cu armata germană, iar pe de alta, complotează pentru eliberarea Franței. Dar într-un oraș plin de colaboraționiști și rebeli, cea mai dificilă decizie a lui Constance va fi să-și dea seama cui îi poate încredința dragostea ei. Emilie descoperă ce s-a întâmplat cu familia ei în timpul războiului și faptul că există o conexiune mult mai strânsă cu Constance decât ar fi crezut, iar castelul însuși îi poate dezvălui informațiile de care are nevoie ca să-și afle trecutul, prezentul și viitorul. Acest roman, plin de intrigă și pasiune, vă este oferit de una dintre cele mai apreciate povestitoare ale zilelor noastre. D „Iată o carte care te prinde în mreje. Riley este talentată și se bucură de fiecare dată când poate descrie detaliile vieții aristocratice sau pitorescul zonelor rurale... Eroinele din Grădina cu lavandă se luptă să fie stăpâne pe situații pe care aparent nu le pot controla, dar aceasta este o trăsătură comună tuturor eroinelor lui Riley. Este o poveste despre secrete de familie, spionaj pe timp de război și modul în care se pierde și se câștigă loialitatea, o poveste perfectă pentru cei care apreciază ficțiunea istorică.“ Lumina din fereastră Noaptea e nesfârșită;Doar întunericul mi-e lumea cea deplină.Povara e cumplită;Dincolo de fereastră nu licăre nici o lumină.Ziua mai prind putere;Din întuneric, iată, o mână s-a ivit,Cu blânda-i mângâiereOdaia mea cea sumbră și rece a-ncălzit.În ceasuri de amurgVin dinspre tine umbre și se revarsă-n dar,Ca un dor tainic curg,Balsam pe inimă îmi pun și-o fac să bată iar.Lumina-i nesfârșită;Acum doar ea mi-e lumea cea deplină,Arzând nebiruită,Căci focul dragostei ce-ți port e chiar acea lumină.Sophia De La Martinières Fragment Gassin, sudul Franței, primăvara lui 1998 Emilie a simțit cum slăbea strânsoarea mâinii care i-o ținea pe-a ei și și-a coborât privirea către maică-sa. Privind-o, avea senzația că, odată cu suetul ce părăsea trupul lui Valérie, dispărea și durerea care, până atunci, schimonosise chipul muribundei. Astfel, Emilie a putut să uite de obrajii descărnați ai acesteia și să-și reamintească de frumusețea de altădată a mamei sale.– A plecat dintre noi, a murmurat, fără rost, doctorul Phillipe. – Așa e. L-a auzit pe doctor murmurând o rugăciune în spatele ei, dar nu i-a trecut prin gând să i se alăture. Privea cu fascinație morbidă alcătuirea de carne ce se făcea tot mai pământie, singura rămășiță a inței care îi dominase viața în ultimii treizeci de ani. Îi venea să-și înghiontească mama ca s-o trezească, indcă tranziția de la viață la moarte – ținând seama de faptul că Valérie De La Martinières fusese o adevărată forță a naturii – i se părea de neconceput lui Emilie. Nu știa prea bine ce ar trebuit să simtă, chiar dacă, de câteva săptămâni, își tot închipuia această clipă. Emilie a întors capul dinspre chipul mamei moarte și s-a uitat pe fereastră la mănunchiurile de nori care pluteau, precum niște bezele necoapte, pe cerul albastru. Prin fereastra deschisă se auzea cântecul stins al unei ciocârlii ce vestea venirea primăverii. S-a ridicat agale, cu picioarele amorțite după o noapte de veghe, și s-a dus la fereastră. Priveliștea matinală nu vestea nimic din tristețea pe care aveau s-o aducă orele următoare. Ca în ecare dimineață, natura pictase un tablou proaspăt și îmbrăca zorii în nuanțe pastelate, provensale, de ocru, verde și azuriu. Emilie și-a plimbat privirea peste terasă și grădinile geometrice, înspre podgoriile vălurite care înconjurau casa și se întindeau cât vedeai cu ochii. Priveliștea era splendidă și nu se schimbase de secole. În copilărie, Castelul De La Martinières fusese refugiul ei, locul în care se simțea liniștită și ocrotită; atmosfera lui calmă îi rămăsese pe veci întipărită în ecare sinapsă a creierului.
