Descriere
Dragoste cu un milionar de Linda Howard descarcă romane de dragoste online .pdf Prolog Era trei septembrie, una dintre zilele acelea perfecte, fără nori, cuibărită între fierbinţeala verii şi răcoarea iernii care se apropia. Cerul era atât de albastru, încât coborând din maşină în parcarea de la supermarket, Sweeney încremeni cu gura căscată, uitându-se în sus, la bolul uluitor de albastru, ca şi cum nu ar mai fi văzut niciodată cerul. Nu-l văzuse – nu, aşa. Dacă era ceva în viaţă la care se pricepea cu adevărat, atunci acelea erau culorile, dar niciodată până atunci nu mai văzuse acea nuanţă specială de albastru. Un albastru incredibil, mai profund şi mai întunecat, mai bogat decât avea dreptul un cer să fie. Tocmai astăzi, pentru această zi perfectă, ceaţa uşoară a atmosferei dintre cer şi pământ se subţiase şi ea stătea mai aproape de limita universului decât se aflase vreodată, atât de aproape încât avea senzaţia că putea fi aspirată de pe pământ şi purtată direct spre albastrul acela. Ar putea oare să reproducă această culoare? Amesteca în minte pigmenţii, renunţând în mod automat la unii, pe măsură ce ochiul ei intern aprecia rezultatele. Nu, albul acesta ar face nuanţa prea copilăroasă. Acesta nu era un albastru smiorcăit era albastrul cel mai obraznic pe care-l văzuse vreodată. Era pur şi dramatic, trăgând-o spre el şi copleşind-o cu bogăţia frumuseţii lui. Când în sfârşit îşi aminti să-şi smulgă privirea înapoi spre pământ, ochii îi erau orbiţi. Văzu un flash de... ceva şi cu toate că nu se uitase direct în soare, îşi spuse că cerul trebuie să fi fost mai strălucitor decât crezuse, pentru că ochii ei aveau nevoie să se ajusteze. Clipi des, apoi se uită cu ochi mijiţi. Era ceva solid dar totuşi nu chiar... Era un copil, ciudat de bidimensional. Se uită la copil, clipi, se uită din nou. Şocul o izbi ca un baros, îngheţându-i sângele, amorţindu-i vârfurile degetelor. Copilul era mort. Asistase la funeralii în urmă cu o lună. Dar în ziua aceasta perfectă, în timpul unei banale ieşiri, văzuse uncopil mort, traversând parcarea. Mută, Sweeney îşi aruncă privirea spre femeia pe care o urma băieţelul: mama lui. Sue Beresford ducea într-o mână o pungă cu articole de băcănie, iar cu cealaltă ţinea pumnişorul neastâmpăratului ei băieţel de patru ani, Corbin. Avea fata trasă, ochii încercănaţi de neostoita durere a unei mame care îşi pierduse fiul mai mare, bolnav de leucemie, doar cu o lună în urmă. Dar iată-l acum, micuţul Sam, mort de o lună, mergând în urma ei. Lui Sweeney îi îngheţară picioarele pe pavaj, trupul întreg îi amorţise, incapabil să se mişte, în timp ce-l urmărea pe băieţel târându-se cu disperare în spatele mamei lui, încercând să-i atragă atenţia. „Mamă”, striga într-una băiatul de zece ani, Samuel Beresford, cu vocea slabă de disperare. „Mamă!” Dar Sue nu îi răspundea, continuând să meargă, trăgându-l după ea pe micuţul Corbin. Sam încercă să o apuce de fustă, dar materialul alunecă din imateriala lui strânsoare. Se uită la Sweeney şi ea îi văzu din plin frustrarea, neînţelegerea şi groaza. „Nu mă poate auzi”, spuse el, cuvintele tremurând ca şi cum le-ar fi auzit printr-un sistem imperfect de sonorizare. Alerga să o prindă din urmă, picioruşele lui subţiri strălucind de sub şortul larg. Sweeney se clătină şocată şi-şi puse mâna pe capota maşinii, ca să-şi menţină echilibrul. Sub degetele ei, metalul înfierbântat de razele soarelui se simţea uşor rugos. Bolul albastru al cerului apăsa în jos, ca şi cum ar fi vrut să o înghită, în timp ce ea continua să se zgâiască, amuţită, la copilul mort. Silueta firavă se căţără pe bancheta din spate, alături de Corbin, mişcându-se repede, ca mama lui să nu apuce să închidă portiera. Sue se aşeză la volan şi conduse afară din parcare. Faţa palidă, translucidă a lui Sam se întrezări scurt prin luneta maşinii, în timp ce se uita înapoi, spre Sweeney; mâna i se ridică într-un mic, disperat salut. Automat, Sweeney îi făcu înapoi cu mâna. În minte i se formă un singur cuvânt: Fantomă.
