Descriere
Adolf H. Două vieţi de Eric-Emmanuel Schmitt descarcaă online top cele mai bune cărți electronice .PDF“Hitler este un adevăr ascuns în adâncul nostru, care poate oricând ţâşni la suprafaţă.” Eric-Emmanuel Schmitt îşi propune (şi reuşeşte) să ne arate că fiecare dintre noi ar putea deveni Hitler, că oamenii se distanţează şi chiar îl caricaturizează pe monstrul care a dus la zeci de milioane de morţi pentru a se disculpa pe ei înşişi. Hitler a fost un individ excepţional, un geniu al răului dincolo de limite şi nu are nimic în comun cu mine sau cu tine. Ne grăbim să-l catalogăm drept nebun, drept scelerat, şi să ne liniştim că nu am putea face aşa ceva. Or, spune Schmitt, “aşa arată capcana definitivă a bunelor intenţii.” A-l reduce pe Hitler doar la ipostaza sa de scelerat înseamnă a reduce un om doar la una dintre dimensiunile sale. Înseamnă a-i intenta acelaşi gen de proces pe care l-a intentat el evreilor.A-l înnegri pe celălalt pentru a te albi pe tine: astfel arăta gândirea lui Hitler. Astfel arată gândirea celor care vorbesc despre Hitler. Romanul urmează două piste: una este viaţa reală a lui Hitler, iar cealaltă este o variantă de viaţă pe care ar fi putut-o avea, dacă doar câteva detalii s-ar fi întâmplat altfel. Dictatorul nazist este, de-a lungul poveştii, Hitler, în timp ce personajul fictiv, dar posibil, este numit Adolf H. Povestea lui Hitler o cunoaştem, dar bineînţeles vom regăsi în paginile lui Schmitt amănunte noi şi analize poate încă necitite în alte materiale. Povestea lui Adolf H., în schimb, ne ţine conectaţi şi curioşi, pentru că nu e uşor să intuieşti elementele care pot transforma monstrul într-un om cu o existenţă normală, iar scriitorul asta vrea să înţelegem, că Hitler era un om absolut banal. În timp ce Hitler pică examenul la Academia de Arte Frumoase din Viena, Adolf H. este admis. Nu înseamnă că adolescentul Adolf H. devine brusc altă persoană. În ziua de 8 octombrie 1908, cele două personaje sunt identice, vin din acelaşi trecut. Diferenţele între cei doi Hitler vor apărea şi vor creşte din răspunsurile diferite pe care le vor da problemelor acestui trecut, din cum vor alege reacţioneze la ele şi la viaţă. Adolf H. încearcă să se înţeleagă, în timp ce adevăratul Hitler se ignoră. Adolf H. recunoaşte în el existenţa unor probleme, în timp ce Hitler le îngroapă. Adolf H. se vindecă şi se deschide către ceilalţi, pe când Hitler se adânceşte în nevroză, tăindu-şi toate punţile de legătură cu omenirea. Adolf H. înfruntă realitatea, în timp ce Hitler o neagă imediat ce aceasta îi contrazice dorinţele. Adolf H. învaţă umilinţa, pe când Hitler ajunge Führer, aşadar un zeu viu. Adolf H. se deschide în faţa lumii, Hitler o distruge pentru a o reface. Singurul neajuns al cărţii ar fi inserarea jurnalului scriitorului din perioada în care a scris romanul, pentru că am regăsit acolo cam tot ce-am gândit citind cartea şi nu prea am ce să mai povestesc eu aici despre ea, care să nu fi fost punctat deja de Schmitt în propriile explicaţii şi confesiuni. Când am ajuns la final şi am citit Jurnalul romanului, am fost, însă, foarte încântată de cele scrise de Schmitt, de-asta am şi redat mai sus mai multe pasaje. Romanul este o lecţie despre asumarea propriei vieţi, despre cum binele sau răul se propagă în funcţie de răspunsurile noastre la ceea ce ni se întâmplă şi la ce ascundem în noi, iar pentru această lecţie scriitorul francez a crescut în ochii mei. Am oscilat de-a lungul timpului în ce-l priveşte pe Eric-Emmanuel Schmitt, au fost cărţi şi povestiri cu care m-a impresionat, dar au fost şi unele în care l-am regăsit siropos şi lacrimogen, dornic să atragă un public cât mai mare şi să se distanţeze de un eventual snobism intelectual. Atunci când a avut o conferinţă la Teatrul Odeon, îmi amintesc că şi-a expus întrucâtva crezul scriitoricesc, povestind că este specializat în filosofie, dar că, dacă şi-ar împărtăşi ideile sub forma unor eseuri sau cărţi de specialitate scrise într-un limbaj academic, ar ajunge cel mai probabil la un public restrâns, or el alege să se adreseze tuturor prin a-şi insera ideile în romane scrise într-un limbaj accesibil unui public cât mai larg. Şi aş zice că nu e cel mai uşor lucru. Revenind la Adolf H. Două vieţi, de câte ori văd discursuri de-ale lui Hitler sau mai văd câte un film cu nazism, mă gândesc că este cu siguranţă un caz de manual şi probabil nu este greu să-i dibuieşti angoasele, frustrările, să-i vezi nevrozele şi să înţelegi parcursul spre criminalul vinovat de atâta oroare şi cruzime. Cred, însă, că reabilitarea lui prin crearea unui personaj, care să lupte cu demonii cu care adevăratul Hitler nu a fost dispus să se confrunte, este o muncă grea la care Schmitt s-a înhămat cu emoţii, dar prin care a reuşit să ne arate că, într-adevăr “Hitler este un adevăr ascuns în adâncul nostru, care poate oricând ţâşni la suprafaţă”. Personajul Adolf H. este unul chiar mai complex decât adevăratul Hitler, pentru că e mai simplu să vezi doar ceea ce simţi şi crezi tu, să te minţi întruna şi să nu vrei să admiţi că greşeşti, să te laşi dus de val şi să vezi unde ajungi, oricât de sumbră ar fi destinaţia, decât să te înfrunţi, să fii dispus să recunoşti când greşeşti şi să încerci să devii mai bun. Adolf H. porneşte la drum cu aceleaşi frustrări şi nemulţumiri ca şi adevăratul Hitler, cu aceleaşi carenţe de inteligenţă emoţională, dar reuşeşte să le înţeleagă şi să le depăşească. Drumul său nu este nici pe departe unul lin, din contră, scriitorul i-l presară cu pietre de încercare, obstacole şi suferinţe, care-l vor face să se regândească pe sine şi viaţa şi să se repoziţioneze, care-l vor învăţa, aşa cum spune şi Schmitt, umilinţa, care-i vor atenua ego-ul şi-i vor arăta ce contează. Doar evoluând în interior, asumându-şi greşelile şi dorind cu adevărat să înveţe din ele, Adolf H. se distanţează de Hitler şi trăieşte o viaţă normală, în care nu condamnă pe nimeni la moarte sau la suferinţă. Iar această evoluţie nu pare deloc neverosimilă, nu simţi niciun moment că lucrurile nu puteau sta aşa, pentru că, încercând să înţelegem dincolo de suprafaţă, nimic din ceea ce trăiesc ambele personaje în interior nu ne este străin. Cunoaştem cu toţii împunsăturile ego-ului, dorinţa de a fi importanţi şi recunoscuţi, mai ales la vârste mai fragede, şi constatăm, odată cu maturizarea, că această nevoie îşi pierde din intensitate, nu ne mai vrem eroi, ci ne dorim mai degrabă linişte şi bucurie. Este, cum povesteşte scriitorul făcând o paralelă muzicală, trecerea de la Wagner la Mozart, mărturisind că, în adolescenţă, a plâns şi a trăit cu Wagner exaltarea frenetică pe care o induce muzica acestuia, dar, după un timp, a făcut loc pentru Bach şi pentru Mozart.Dincolo de întâmplările istorice şi de personajele construite cu migală şi măiestrie de Schmitt, romanul este presărat cu multe idei, în special din zona psihologiei şi sociologiei, care merită fiecare în parte atenţie şi analiză. Un exemplu este explicarea succesului pe care-l avea Hitler asupra maselor de oameni, cum reuşea să-i convingă şi să-i transforme în adepţii unor inepţii. Reţeta este, cu siguranţă, foarte cunoscută şi, de-asemenea, foarte utilizată şi în prezent de câteva posturi de televiziune de la noi…Hitler înţelesese ceva ce nu va spune niciodată nimănui: se adresa doar sentimentelor negative ale mulţimii. Îi trezea furia, ura, ranchiuna, decepţiile, umilinţele. Şi era uşor, fiindcă mai întâi în el le descoperea. Oamenii îl idolatrizau fiindcă se exprima cu inima, dar nu observaseră că era vorba numai despre partea întunecată a inimii.O surpriză şi o provocare a romanului este crearea unei versiuni a secolului XX fără Hitler. Ce-ar fi fost dacă Hitler era, de fapt, Adolf H. din carte şi devenea pictor, nu intra în politică şi nu conducea Germania?! Mai avea loc al doilea război mondial? Ce-ar fi făcut America fără exodul creierelor europene provocat de nazism? Cum ar fi fost distribuită puterea în lume în lipsa ororilor lui Hitler şi a mecanismelor de reparaţie care au apărut ca urmare a lor?Nu ştiu dacă Schmitt a fost şi uşor subiectiv atunci când a imaginat o altă istorie pentru secolul XX, dar trebuie să spun că mi s-a părut foarte plauzibilă. Oricum, vă aşteaptă multe surprize în roman Adolf H. Două vieţi este, aşa cum am zis şi mai sus, o lecţie despre umanitate, despre viaţă, dar şi un exerciţiu de imaginaţie. Nu cumva investea mai multă energie în a se crede superior decât în a o dovedi cu adevărat? Puteau deveni camarazi, dar nici vorbă să poată rămâne prieteni. Camarazi, întrucât camaraderia nu e decât participarea la o situaţie comună, prieteni nu, întrucât prietenia presupune să ţii la celălalt pentru ce are diferit faţă de tine, nu pentru ceea ce aveţi în comun. Hitler simţea pentru întâia oară binefacerile urii. Acum, că duşmanul era definit, respira mai uşor.[…] Răspunsurile îi veneau cu uşurinţă, iar el, care fusese întotdeauna greoi şi încet în conversaţii, ajunsese un izvor de fraze, opinii şi sloganuri. Generos. Inepuizabil. Înţelesese că în faţa oricărei întrebări trebuia să fii părtinitor. Acesta era preţul fericirii. Şi al liniştii. Hitler se desprinsese de îndoială, de nuanţă, de orice exigenţă pe care foştii lui profesori le asociau prosteşte cu inteligenţa critică şi care, de acum, i se nu i se mai păreau decât simptome ale degenerescenţei. Ciudat om, şi-a zis, e în stare să îndure totul dacă i se recunoaşte statutul de fiinţă excepţională. Bizar curaj bazat pe o incomparabilă preţuire de sine. Rar vezi un ego atât de puternic şi atât de slab în acelaşi timp. Puternic, întrucât se consideră centrul absolut al lumii, împănat cu certitudini de neclintit, convins că întotdeauna gândeşte corect. Slab, fiindcă are o nevoie devoratoare ca toţi ceilalţi să-i constate meritele şi să-l liniştească în privinţa propriei valori. Cerc vicios al egocentricilor: egoul lor cere atât de mult, încât până la urmă ajung să aibă nevoie de ceilalţi. Trebuie să fie epuizant. Faptul că te îndoieşti tot timpul face din tine ceea ce eşti. Un om cu care se poate sta de vorbă. Sigur că asta îţi dă un sentiment de nesiguranţă, numai că această nesiguranţă e respiraţia ta, viaţa ta, omenescul din tine. Dacă ai pune capăt acestui disconfort, ai deveni un fanatic. Fanaticul unei cauze! Sau, mai rău: propriul tău fanatic!
