Descriere
Vijelioşi, năpustindu-ne în picaj, avântându-ne în înalt,plutind pe curenţii de aer – nu-i nimic mai grozav ca asta. Pedistanţă de kilometri în jur eram singurele prezenţe în spaţiulinfinit, deschis, albastru curat al cerului. Vrei o doză deadrenalină? Încearcă să-ţi strângi aripile, intrând într-un picajpe o lungime de un kilometru şase sute, direct în jos, pentruca apoi vâjjjj! Desfaci aripile, pui laba pe un curent de aer, caun pitbull, şi te ţii de cursa vieţii tale. Doamne, nimic nu-i maigrozav ca asta, mai distractiv, mai incitant.OK, eram nişte ciudăţenii de mutanţi, fugeam mâncândpământul, dar, prietene, zburam – şi există un motiv pentrucare oamenii au visat întotdeauna să zboare.— Oh, Doamne! a exclamat Gasman entuziasmat, arătândceva cu degetul. Un OZN!Am numărat până la zece. Nu exista nimic în direcţia arătatăde Gasman. Ca de obicei.— A fost distractiv în primele cincizeci de ori, Gazzy, amzis. Dar s-a răsuflat deja.A bombănit ceva la câteva bătăi de aripă depărtare de mine.Nu există aşa ceva, adică simţul umorului la un copil de optani.—Max? Cât mai e până ajungem în DC? a întrebat Nudge,trăgându-se mai aproape de mine.Arăta obosită, pentru că avusesem cu toţii o zi lungă şiurâtă. Ei bine, o altă zi urâtă dintr-un şir lung de zile urâte.Dacă aş avea parte de vreo zi lejeră, normală, probabil că mis-ar face frică.— Încă o oră? Una şi jumătate? mi-am dat cu presupusul.Nudge n-a mai spus nimic. Am aruncat o ocheadă sprerestul stolului meu. Fang, Iggy şi cu mine ne ţineam bine, însăeram şi plini de energie. Adică, şi cei mai tineri aveau energie,mai ales în comparaţie cu piticaniile drăgălaşe de oameninormali. Dar chiar şi ei cedau, în cele din urmă.Iată cum stă treaba pentru oricine-i nou-venit în aceastăaventură. Suntem şase: Angel, care are şase ani; Gasman, optani; Iggy, paisprezece ani, şi orb; Nudge, unsprezece ani;Fang şi cu mine (Max), care avem paisprezece ani. Am evadatdin laboratorul unde am fost crescuţi, ni s-au dat aripi şi altediverse puteri. Ne vor înapoi, foarte mult. Însă noi n-avem degând să ne întoarcem. Niciodată.L-am mutat pe Total în mâna cealaltă, bucuroasă că nucântărea mai mult de vreo nouă kilograme. Animalul s-aridicat puţin, apoi s-a întins de-a lungul braţului meu şi s-aculcat la loc, vântul răscolindu-i blana neagră. Voiam uncâine? Nu. Aveam nevoie de vreun câine? La fel, nu. Eramşase copii care fugeam să ne salvăm pielea, care nu ştiau nicicând vor mânca data viitoare. Ne puteam noi permite săhrănim un câine? Să aşteptăm după el – nu.— Eşti bine?
