Descriere
Lucrul cel mai ciudat, atunci când te confrunţi cu moartea iminentă, este că asta-ţi pune, brusc,toate lucrurile într-o anumită perspectivă. Să luăm situaţia actuală, de exemplu.Fugi! Haide, fugi! Ştii că poţi.Am tras, adânc, câteva guri de aer. Creierul meu era turat la maxim; goneam pentru a-mi scăpapielea. Singurul meu scop era să scap. Nu mai conta nimic altceva. Că-mi erau zgâriate braţele fâşiifâşiide mărăcinişul în care intrasem? Mare brânză.Că tălpile mele goale loveau fiecare piatră tăioasă, rădăcină dură, sau ţăruş ascuţit? Nicioproblemă.Că mă dureau plămânii din lipsă de aer? Mă puteam descurca.Asta, atât timp cât mai puteam aşeza între mine şi Eliminatori o cât mai mare distanţă posibil.Mda, Eliminatorii. Mutanţi: pe jumătate oameni, jumătate lupi, de obicei înarmaţi, întotdeaunaînsetaţi de sânge. Acum mă fugăreau pe mine.Vezi? Asta chiar pune totul într-o anumită perspectivă.Fugi. Eşti mai rapidă decât ei. Poţi lăsa în urmă pe oricine.Nu mai fusesem niciodată atât de departe de Şcoală. M-am rătăcit cu totul. Totuşi, braţele încă-mimai zvâcneau dorind să se ridice, goneam printre tufişuri, privirile-mi neliniştite cercetau ce eraînaintea mea. Îi puteam depăşi în viteză. Puteam găsi o poiană cu destul spaţiu pentru mine să...Oh, nu. Oh, nu. Dintre copaci izbucniră urletele nepământeşti ale câinilor de vânătoare, puşi peadulmecat, şi mi s-a făcut rău. Puteam fugi mai repede decât oamenii, toţi dintre noi puteau asta, chiarşi Angel, iar ea are numai şase ani. Însă niciunul dintre noi nu putea alerga mai repede decât un câinemasiv.Câini, câini, fugiţi la miazăzi, lăsaţi-mă să mai trăiesc o zi.Erau tot mai aproape. O lumină slabă se strecura printre copacii din faţa mea... o poiană? Te rog, terog... o poiană ar putea fi salvarea mea.Am ţâşnit printre copaci, cu pieptul săltându-mi, iar un strat subţire de transpiraţie rece mi seîntindea pe piele.Da!Nu... oh, nu!M-am oprit în derapaj, dând din mâini, iar picioarele mi-au patinat înapoi pe pământul pietros.Nu era o poiană. Înaintea mea se afla o pantă, un versant abrupt din piatră, terminat într-un platounevăzut, aflat la câteva sute de metri mai jos.în urma mea era pădurea, plină de copoi băloşi şi Eliminatori demenţi, înarmaţi.Niciuna din opţiuni nu mirosea bine.Câinii scheunau întărâtaţi, îşi localizaseră prada: moi.M-am uitat peste povârnişul mortal.Nu aveam de ales, într-adevăr. Dacă ai fi fost în locul meu, ai fi făcut exact acelaşi lucru.Am închis ochii, am întins braţele... şi m-am lăsat să cad peste marginea versantului.Eliminatorii au urlat furioşi, iar câinii s-au apucat să latre isteric, dar apoi tot ce-am mai putut auzin-a mai fost decât şuieratul aerului, trecând pe lângă mine.Pentru o clipită, totul a rămas al naibii de paşnic. Am zâmbit.Apoi, inspirând adânc, mi-am desfăşurat aripile cât puteam de repede.Cu o lungime de aproape patru metri, de un ară- miu-deschis, cu dungi albe şi nişte puncte maro,ca nişte pistrui, aripile au prins aerul, iar eu am fost săltată brusc în sus, violent, ca şi cum tocmai s-arfi deschis o paraşută. Uau!Notă pentru mine: Niciodată nu mai deschizi brusc aripile.Chircindu-mă, m-am lansat în picaj cu toată forţa, apoi mi-am desfăcut aripile, ţâşnind în sus dinnou. Oh, Doamne, zburam... exact aşa cum îmi dorisem întotdeauna.Baza stâncii, învăluită în umbră, se estompa sub mine. Am râs şi m-am avântat în văzduh,simţindu-mi muşchii încordaţi, iar aerul fluiera prin penajul meu secundar, şi curentul îmi uscatranspiraţia de pe faţă.Am urcat dincolo de marginea stâncii, dincolo de dulăii uluiţi şi Eliminatorii furioşi.Unul dintre ei, cu o faţă păroasă, cu colţii şiroind de salivă, şi-a ridicat arma. Un punct roşu apărupe cămaşa mea de noapte zdrenţuită. Nu astăzi, nemernicule, mi-am spus, cotind strâns spre vest, înaşa fel încât soarele să-i cadă în ochii plini de ură.N-am de gând să mor astăzi.
