Descriere
În vreme ce gărzile aflate de o parte şi de alta a uşilor luară poziţie de drepţi şi îl salutară, nici măcar zăngănitul strident al armurii lor nu trezi interesul tânărului încruntat, care se apropia. Era cufundat în gânduri, cu capul plecat, şi mergea încet, cu o sabie grea, în teacă, aşezată dea latul cefei ca un jug şi cu braţele întinse astfel că palmele îi atârnau moi peste extremităţile armei, la vârf şi la mâner. Mişcarea gărzilor îi atrase în sfârşit atenţia când acestea păşiră iute în faţă şi deschiseră larg uşile grele, pentru al lăsa să intre. Tânărul ridică fruntea, clipi şi făcu un semn cordial către comandantul gărzilor, apoi luă o mână de pe sabie, prinzândui în aceeaşi clipă mânerul cu cealaltă, astfel încât lama zvâcni în sus, dreaptă, după care coborî din nou pe umărul lui. — Exersaţi, messire? Întrebarea comandantului gărzilor era una retorică, dar Hugues de Payens se opri, îşi privi sabia şi o împinse brusc înainte, înşfăcând mânerul gros de oţel cu ambele mâini şi întinzând lama în teacă drept în faţă până ce, sub greutatea ei, muşchii braţelor, gâtului şi umerilor săi masivi se încordară, reliefânduse ca nişte frânghii. Apoi îi dădu drumul din mâna stângă şi o răsuci fără efort cu dreapta, astfel că arma se sprijini iar de umărul lui drept. — Dacă exersez, sergent? Da, dar nu cu sabia, de data asta nu. Exersam cu memoria… gândindumă. Schiţă apoi un semn din cap spre celelalte două gărzi şi trecu în curte prin uşile deschise, în lumina vie a amiezii, după care intră în turnul central al castelului, unde se opri pentru o clipă, orbit de întuneric. Regăsinduşi expresia solemnă, înainta în încăperea uriaşă fără aşi ridica ochii din podea, în vreme ce sabia continua să i se odihnească lejer pe umăr. Majoritatea tinerilor de vârsta lui ar fi păşit ţanţoşi cu o asemenea sabie, profitând de frumuseţea ei mortală pentru a se pune în valoare, dar Hugues de Payens era altfel. El ducea arma pur şi simplu fiindcă o luase cu el mai devreme şi deci trebuia so poarte asupra lui până ce ajungea undeva unde so poată lăsa fără a se teme că ar putea fi furată, pierdută sau uitată; acum se îndrepta spre locuinţa lui, unde va putea în sfârşit să se descotorosească de ea. Era atât de absorbit de gânduri, încât trecu pe lângă un grup de tinere ce chicoteau, îmbrăcate în culori strălucitoare, strânse întrun colţ al vastei încăperi, şi nici măcar nu le observă, în ciuda privirilor admirative şi a saluturilor cu care îl întâmpinară unele dintre ele. Nul observă nici pe bărbatul înalt, lat în umeri, care se apropia de el cu paşi mari; cei doi urmau să se întâlnească exact în centrul încăperii şi nouvenitul îşi dădu seama că Hugues nu avea de gând să încetinească sau să se dea la o parte din drum. De aceea se opri, îşi sumeţi capul, părând şi mai înalt, îşi arcui sprâncenele uimit şi apoi, încet, ridică o mână cu degetele desfăcute şi se trase un pas în lateral, ferinduse din calea celuilalt. Abia când trecu pe lângă bărbatul înalt, care întinse mâna pentru al apuca de umăr, îşi dădu Hugues seama de prezenţa lui şi se trase brusc înapoi, de parcă ar fi fost atacat, îşi smulse sabia de pe umăr şi puse mâna pe teacă, gata să scoată lama. În clipa următoare dădu cu ochii de cel care îi ieşise în cale, coborî sabia dintro mişcare şi rămase locului, roşu la faţă. — Sieur de St Clair! Iertaţimă, messire. Eram… cu gândul în altă parte. Gestul mătăhălosului, cu mâna ridicată, fusese un semn adresat gărzii înarmate din spatele lui, să rămână acolo unde se afla. Acum, în vreme ce privea spre tânărul din faţa lui, în colţul gurii îi juca vag ceea ce ar fi putut fi un zâmbet sau o încruntătură. — Miam dat seama, replică el cu o voce joasă şi răsunătoare. Însă chiar şi în focul unei îngrijorări serioase, tinere Hugues, un bărbat trebuie să păstreze măcar un ochi atent la ceea ce se petrece în jurul lui. Şi unde îţi zburaseră gândurile, la o depărtare atât de mare? — Nicăieri, messire… Vă rog să mă iertaţi. Repetam cuvintele în minte, pentru Adunarea de mâine seară. Sunt atât de multe de învăţat! — Ah, Răspunsurile! Aşa e precum spui, sunt multe. Mai cu seamă pentru un tânăr cu situaţia ta. Dar ai cei mai buni dascăli posibili şi ştiu că ei îţi apreciază eforturile. Ochii îi coborâră spre arma lungă şi grea. Dar de ce porţi sabia cu tine, finul meu? Îţi aminteşti cuvintele mai bine dacă îi ţii mânerul în mână? Hugues privi cu o uşoară uimire spre sabia încă sprijinită cu vârful pe pământ. — Nu, domnule, nu, câtuşi de puţin. Am vrut să mă duc pe teren, să mai exersez, dar nam mai ajuns acolo. Am mers fără să mă opresc… gândindumă la îndatorire şi repetând cuvintele ei. — Păi, mi se pare că nu ţiai irosit timpul astfel, ţinând seama cât de aproape este ora încercării. Şi acum, unde te duceai? — Înapoi în camerele mele, messire, să las asta, răspunse Hugues arătând spre sabie. — Mai bine dămio so ţin eu şi vino cu mine. De St Clair întinse mâna şi luă sabia, pe care o azvârli cu o mişcare lejeră spre soldatul înarmat aflat la câţiva paşi în spatele lui, cerândui să rămână pe loc şi să aibă grijă de armă. Omul salută şi se trase un pas în spate, iar de St Clair se întoarse din nou spre Hugues. — Mă duceam să inspectez scena încercării tale când miai ieşit în drum şi cred că sosirea ta e un semn că ar trebui să mergem amândoi acolo. Dacă vom vedea locul împreună, eu chezaş şi tu aspirant, vom avea amândoi la ce cugeta, deşi gândurile ne vor fi cum nu se poate mai diferite. Ascultând vocea profundă a tovarăşului său, Hugues îşi spuse că se întrezărea o notă de umor în cuvintele lui, însă atât de intensă îi era veneraţia faţă de el, încât nici nu îndrăznea săl creadă atât de omenesc încât să şi glumească din când în când, aşa că se mulţumi să încuviinţeze cu ochii plecaţi, de această dată plin de umilinţă. Grăbi pasul ca să meargă alături şi puţin în urma lui de St Clair, prea ruşinat şi nesigur pe el pentru a spune ceva. Hugues avea optsprezece ani, era solid pentru vârsta lui şi de obicei nestăpânit, dar se simţea copleşit de faima şi de statutul social al celui lângă care se afla acum – un bărbat care era, dincolo de orice îndoială, cel mai mare şi mai impunător din câţi văzuse el până atunci. Fără a privi spre finul lui, de St Clair întinse un braţ şi, prinzândul uşor de ceafă, îl împinse blând înainte, până ce ajunseră să meargă unul lângă celălalt. — Tatăl tău îmi spune că îşi pune mari speranţe în tine. Ştiai asta? Întrebă el, coborânduşi braţul. Hugues clătină din cap, înghiţinduşi nodul greu din gât. — Nu, messire, izbuti el să şoptească. — Aşa credeam şi eu. Ei bine, ascultă la mine: îşi pune. Şi e foarte mândru de tine. Mai mândru, cred, decât sunt eu de oricare dintre fiii mei, deşi îi îndrăgesc pe toţi. Dar ca toţi taţii, şi al tău probabil că e dispus să vorbească oricui în lumea asta despre mândria lui, fără aţi spune ţie nici măcar un cuvânt. E o ciudăţenie pe care o au toţi taţii, aşa am înţeles. Pur şi simplu îşi închipuie că ştii cât de mândru e de tine, fiindcă eşti fiul lui şi deci îi semeni mult… Brusc, de St Clair se opri şi privi fix spre Hugues. — Ai mai fost aici înainte, nui aşa? Se aflau la capătul scării de marmură ce cobora spre etajul de jos, iar Hugues înclină din cap. — Am fost, messire. De două ori. — De două ori, fireşte. Ştiam asta, dar uitasem. La Prima Solicitare şi la Prima Înaintare. Haide atunci, să mergem şi a treia oară. Mătăhălosul începu să coboare treptele, iar Hugues îl urmă la jumătate de pas în spate, încă nevenindui să creadă că mergea alături de Étienne de St Clair şi că acest mare cavaler îl recunoscuse şi îşi amintise de el. Nu avea nici o importanţă că era naşul lui, căci de St Clair, unul dintre cei mai cunoscuţi cavaleri din întreaga creştinătate, avea numeroşi fini, iar tânărul Hugues de Payens, deşi cavaler şi el, nu făcuse de când primise această onoare – cu nici doi ani în urmă – nici o faptă prin care să se remarce în vreun fel şi să iasă în evidenţă printre semenii lui. Şi nici nu conta, îşi spuse el, că messire Étienne venise aici, la Payens, special pentru a face oficiile de chezaş la apropiata Înălţare – ceo mai fi şi asta; la urma urmei, ştia că naşul lui ar fi venit oricum, sub orice pretext. El şi tatăl lui Hugues, baronul de Payens, erau prieteni apropiaţi încă din copilărie, bucurânduse de una dintre acele relaţii rare, care fac ca adevărata prietenie să nu fie în vreun fel legată de apropierea fizică, geografică sau temporală. De aceea, cei doi nu ratau nici un prilej de a petrece, când puteau, ceva timp împreună. Ultima dată se văzuseră cu doi ani în urmă, când messire Étienne îşi făcuse apariţia la Payens pe neaşteptate, însoţit de seniorul său, cunoscut odinioară ca Guillaume Bastardul, dar devenit între timp duce de Normandia şi William I, rege al Angliei. Cei doi se întorceau acasă venind din Normandia şi, de data aceasta nefiind grăbiţi de nimic, regele dorise să viziteze domeniul lui messire Étienne, din Anjou. Drumul lor trecea prin apropiere de Payens, aşa că de St Clair îl adusese pe regele Angliei în vizită la prietenul său, baronul de Payens, ştiind că cei doi se mai întâlniseră o dată înainte, în 1066, când Guillaume invadase Anglia. Regele murise între timp, întrun accident de călărie, iar coroana fusese preluată de unul dintre fiii lui, tot William pe nume; i se spunea William Rufus – sau cel Roşu – datorită părului roşcat şi a firii lui aprinse. După zvonurile venite din Anglia, Rufus era un monstru tiranic, urât de toată lumea, dar seniorul de St Clair, atât de apropiat de tatăl lui, izbutise să se facă acceptat şi de fiu – un lucru de care puţini dintre favoriţii fostului rege se mai bucurau acum. Coborând scara alături de de St Clair, Hugues nu era deloc surprins că noul rege al Angliei îi arăta respect cavalerului, fiindcă acesta avea o reputaţie nepătată, iar statura lui nu făcea decât să reflecte ceea ce se chema dignitas. Chiar păşind cu o treaptă mai jos decât el, de St Clair tot îl depăşea cu aproape o palmă. La patruzeci şi doi de ani, abia trecuse de floarea vârstei, fiind mai înalt decât majoritatea semenilor săi şi depăşindui deopotrivă ca statură morală. Iar acum venise aici, la Payens, în carne şi oase, pentru al onora pe fiul celui mai bun prieten al său şi a face din Înălţarea sa un eveniment memorabil. Aceasta, aflase Hugues, era o cinste deosebită – o cinste pe care el unul o acceptase cu anumite reţineri, fiindcă nici chiar acum, cu doar o zi înainte de Adunare, nu avea habar ce anume era înălţarea şi ce presupunea ea. Şi totuşi ştia – fiindcă i se spusese cu cea mai mare seriozitate şi pe un ton cât se poate de convingător – că avea să fie o ceremonie extrem de importantă pentru viitorul lui.
