Descriere
În fiecare an de ziua mea, începând de la 12 ani, primeam acasă, nu știu de la cine, o gardeniealbă. N-am găsit niciodată vreo carte de vizită sau vreun bilețel, iar telefoanele la florărie n-au datniciun rezultat pentru că floarea era plătită întotdeauna cu bani gheață. După o vreme, am încetat sămai încerc să aflu identitatea expeditorului. Mă bucuram doar de frumusețea și parfumul amețitor alacelei flori misterioase, de un alb perfect, cuibărită în faldurile hârtiei creponate, roz.Dar n-am încetat niciodată să mă întreb cine ar putea fi expeditorul. Mi-am petrecut unele din celemai fericite clipe visând cu ochii deschiși la o persoană minunată și interesantă, dar prea timidă sauexcentrică să-și facă cunoscută identitatea. În adolescență, mă distram întrebându-mă dacăexpeditorul nu e cumva vreun băiat de care eram îndrăgostită la nebunie sau poate cineva necunoscutcare mă remarcase.Mama își aducea și ea contribuția la speculațiile mele. Mă întreba dacă nu exista vreo persoanăcăreia îi făcusem un serviciu deosebit, care și-ar putea arăta recunoștința în felul acesta anonim. Îmiaducea aminte de vremea când mergeam pe bicicletă, iar vecina noastră venea acasă cu mașinaîncărcată de copii și alimente. O ajutam întotdeauna să descarce cumpărăturile și aveam grijă să nuse ducă copiii în stradă. Sau poate că expeditorul misterios nu era altul decât bătrânul de peste drum.Iarna, îi duceam adeseori corespondența în casă, să nu fie nevoit să se aventureze pe trepteleacoperite de gheață.Mama a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-mi stimuleze imaginația în legătură cu gardenia. Doreaca noi, copiii, să avem o minte creatoare. Dorea, de asemenea, să ne simțim îndrăgiți și iubiți nu doarde ea, ci de toată lumea.La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima. În noaptea în care ne-am văzut pentru ultima oară, am adormitplângând. Când m-am trezit a doua zi dimineața, cineva scrisese cu rujul pe oglindă: „Inima mea știe,când jumătățile de zei se duc, intră în scenă zeii”. M-am gândit multă vreme la acest citat dinEmerson și l-am lăsat unde-l scrisese mama până când mi-a trecut durerea. Când, în cele din urmă,am șters oglinda, mama a înțeles că totul reintrase în normal.Au fost însă și răni pe care mama nu le-a putut vindeca. Cu o lună înainte să termin liceul, tata afăcut un atac de cord și a murit. Sentimentele mele au trecut de la durerea neostoită la renunțare,teamă, neîncredere și furia neputincioasă că tata lipsea de la unul din cele mai importante momentedin viața mea. Mi-am pierdut total interesul față de evenimentul absolvirii, spectacolul organizat declasele mari și balul de absolvire – evenimente pentru care muncisem și pe care le așteptasem cunerăbdare. Mă gândeam chiar să rămân acasă și să dau mai degrabă la colegiu aici decât să plec lafacultate în alt oraș cum plănuisem, pentru că mi se păruse mai sigur.Mama, în pofida propriei ei dureri, n-a vrut să audă că lipsesc de la vreunul din aceste evenimente.În preziua morții tatei, fusesem amândouă să cumpărăm rochia de bal și chiar găsisem una minunată –metri întregi de muselină imprimată cu roșu, alb și albastru. Îmbrăcată cu ea, m-am simțit ca și cumaș fi fost Scarlett O’Hara. Dar era prea mare, iar cum a doua zi a murit tata, am uitat cu totul derochie.Mama n-a uitat, însă. Cu o zi înainte de bal, am găsit rochia așteptându-mă s-o îmbrac – era măsurapotrivită. Trona maiestuos pe canapeaua din sufragerie, un dar făcut cu gust și multă dragoste. Poatecă mie mi-era indiferent dacă am sau nu o rochie nouă la bal, dar mamei nu.Se preocupa de ceea ce simțeam noi, copiii, despre noi înșine. Ne-a insuflat sentimentul că lumeae fascinantă și ne-a făcut capabili să vedem frumusețea chiar și în contrariul ei.Într-adevăr, mama și-a dorit ca noi, copiii, să ne considerăm asemeni gardeniei – încântători,viguroși, perfecți, răspândind o aură magică și poate, un strop de mister.Mama a murit când aveam 22 de ani, la zece zile după ce m-am căsătorit. Din anul acela,gardeniile n-au mai venit.
