DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT,probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecutcopilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alterahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chefsă le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacăm-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor i...
DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT,probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecutcopilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alterahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chefsă le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacăm-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîtedouă hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, maicu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor desensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită saualte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pecare le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi săfiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestitnici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şiHollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa căvine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă,luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un"Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. Adat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu preaavea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încăn-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu.Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O povestedespre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-lcumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e laHollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-audde ele!Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.1 Pencey Prepe o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în oricecaz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tipstraşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar facealtceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, niciacolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888,şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună luimutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decîtla orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fiesănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia1 În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătireaviitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcolipregătitoare) sau, pe scurt, prepsprobabil că aşa erau cînd au venit la Pencey.Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey,considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul mecial anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva defăcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe latrei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpulRăzboiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care seîmbrînceau şi se cotonogeau2 de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-ovedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partealui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagăde partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decîtbăieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unulîmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două,chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numaisă chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrneascăpasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngămine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-aplăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dădusesîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă săpară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la eaera că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i unipocrit şi-un pisălog.De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici,de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa descrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarteimportantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipaşcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele,tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vinamea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca săştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc săne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar ovorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă ducsă-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripăşi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înaintede vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisesec-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc laPencey.Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorcdupă vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toatecelelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşitde trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese înzadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoalăcu nivel foarte înalt. Zău că da!Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu2 Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iarregulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avemmănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din camerăpaltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoalaera plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plinăde hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nuglumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul.Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci.Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E dreptc-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot săsufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsescun loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău.Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt căplec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie,fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabăamîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începusesă se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare,şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă,însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pefereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cîndam noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― celpuţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit depovestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt aldealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe AnthonyWayne Avenue.
