Descriere
În vreme ce traversa intersecţia, lui Marku Gurabardhi îi atrase atenţia ungrup de oameni care se tot îmbulzeau pe trotuarul din dreapta. Poate că şi-ar ficontinuat drumul, dacă nu ar fi auzit cu-vântul ,,şarpe“, pronunţat mai mult cuuimire, decât cu teamă.Şarpe, pe vremea asta? se întrebă el şi se întoarse să vadă ce se în-tâmplă.Aceeaşi întrebare şi-o puseseră, probabil, şi ceilalţi trecători curioşi. Şarpe, întradevăr,spuneau ei, după care se retrăgeau pen-tru a face loc şi altora să vadă.Ceea ce nu se ştia era dacă jivina e vie sau moartă.Încă din primul moment, Marku a înţeles că şarpele nu era nici viu şi nicimort, ci doar îngheţat.Cei doi copii, care cine ştie cum scoseseră jivina din pământ, pri-veau mândrispre grupul de curioşi din stradă parcă pentru a le ară-ta că şarpele era al lor,atingându-l apoi din când în când cu băţul. După fiecare atingere, oamenii făceauun pas înapoi, deşi unul din-tre ei repeta întruna: nu vă fie frică, şarpele îngheţatnu poate să muşte şi, chiar dacă ar putea, nu-i nici un pericol, are veninulsubţire ca apa.Un bărbat cu pălărie căuta din priviri pe cineva, pentru a-şi vărsa năduful.Merităm să ni se întâmple aşa ceva, spunea el. Mentalitate mai înapoiată ca anoastră n-ai să găseşti la nimeni. Vine unul şi, în loc să facă o treabă serioasă, sepune şi răscoleşte pământul dis-de-dimineaţă, ca să scoată de acolo, ce ? Unşarpe. Ce fel de creier au ăş-tia, oameni buni? Să fi fost vorba despre vreo vazăsau vreun vas din ăla vechi de bronz, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, n-arfi mişcat un deget, dar pentru scârboşenii ca asta nu ne întrece nimeni.Alţi doi inşi se întrebau ce ar fi trebuit făcut cu şarpele. Să-l bage din nou îngaura de unde fusese scos, să apuce şi el primăvara, aşa cum lăsase Dumnezeu,sau să-l pună lângă sobă să se dezgheţe, dar, atenţie, cu cea mai mare grijă.Mă, voi sunteţi întregi la minte sau nu? interveni un al treilea. Am îngheţat defrig toată iarna şi nu i-a păsat nimănui, iar acum ne stoarcem creierii cum săîncălzim un şarpe?S-a stricat lumea de tot, zise o bătrână. Aşa ceva, să scoţi un şarpe îngheţatdin pământ, n-am văzut de când sunt eu.Marku se întoarse să plece. Să fi fost Zef în locul lui, ar căuta cu si-guranţăvreo legătură obscură între şarpele îngheţat şi ceea ce se pe-trecea în jur. Cudouă săptămâni în urmă, în vreme ce discutau des-pre schimbările de climă şinatura umană, Zef îi spusese că toate aceste ciudăţenii îi aminteau de povesteafetei măritate cu un şarpe. Chipurile acestea, care azi ţi se înfăţişează sub omască, iar mâine sub alta, ca şi când ar fi actori pe scenă, nu prevestesc nimicbun, ur-mase Zef gânditor.Marku simţi un uşor sentiment de vinovăţie. Trecuseră două săp-tămâni decând nu-şi mai întâlnise prietenul nici la cafenea şi nici la birou, şi în tot acesttimp nu se întrebase ce o mai fi cu el.Maşina poliţiei trecu pe lângă el şi zgomotul de motor îl făcu să ridice capul.Praful ridicat de ea, în vălătuci înecăcioşi, se aşternea cu greu la loc pe stradapustie la ora aceea.Deşi automobilul trecu în goană, Marku tot apucă să surprindă privireacomandantului adjunct, aşezat lângă şofer, ba chiar avu im-presia că celălaltîntorsese niţel capul să-l vadă mai bine.Pentru o clipă, Marku avu intenţia să-i strige: ia mai du-te naibii la treaba ta!Îl enerva când cineva întorcea capul după el. Şi asta cu atât mai mult cu cât,atunci când se întâlneau la bar, avea impresia că adjunctul şefului de secţie îlfixa din ce în ce mai stăruitor. Îi ve-nea să râdă când se gândea că, în timp ceînainte vreme o asemenea privire te făcea să te întrebi îngrozit oare ce „porumbel“îţi scăpase pe gură, acum aproape că ai fi vrut să fii suspectat... Era, desigur,târziu, pentru multe. Chiar prea târziu.O a doua maşină, de astă dată cea a ambulanţei, gonind în aceeaşi direcţie, îlconvinse că se întâmplase ceva.Numai de nu s-ar duce la şarpele ăla, zise, dar alungă repede gân-dul acesta.În vreme ce se apropia de clădirea în care-şi avea atelierul, îşi aminti din nouistoria aceea ciudată, pe care i-o povestise Zef: logod-na fetei cu reptila, apoi ziuanunţii, muzica tristă, prima noapte... Ai-ci, în punctul acesta, de obicei îi scăpaun oftat.Înainte de a deschide poarta atelierului, privirea i se opri o clipă pe canatuldin dreapta. I se păru că era lovit. Apoi îşi aminti că era aceeaşi lovitură pe care ovăzuse cu o săptămână înainte, când bănu-ise că cineva a vrut să-i spargăatelierul.Ferestrele camerei lui erau nespălate de multă vreme, totuşi înă-untru eradestulă lumină. Ba chiar mai multă decât era nevoie. Privi o bucată de vremeşevaletul cu nudul neterminat pe el, apoi picturi-le atârnate la întâmplare pestetot. Unele erau puse direct pe podea, sprijinite de perete, majoritatea întoarse cuspatele. Deşi stăteau de mult aşa, el le ştia pe dinafară. ,,Delegată“,,,Sărbătoarea pâinii“, „Primăvara în munţi“, ,,Miner cu lămpaş“.Picioarele îl duseră singure spre şevalet, unde cercetă pensulele pe care voiasă le folosească, apoi atinse cu mâna ultima pânză, nu-dul, în locul pe care abiaîncepuse să picteze umbra pubisului. Nu-mai de nu i-ar trece prin cap să se radăiar, îi trecu prin minte şi-şi privi ceasul. Fata trebuia să apară dintr-o clipă întralta.Ultima oară discutaseră tocmai despre părul de la pubis. El încercase să-iexplice că asta avea de-a face nu numai cu preferinţele lui de mascul, ci, înprimul rând, cu arta. În vecii vecilor n-ar fi putut reda în pictura lui un pubistuns, ca în filmele erotice sau la parada modei. Reuşise cu greu s-o convingă.Marku se uită din nou la ceas. Ca de fiecare dată, după câteva zi-le, eranerăbdător să vadă schimbările de pe trupul ei. Sentiment ca-re avea în el şi odorinţă arzătoare, de un fel aparte, mai ales că acum fata se întorcea dinCapitală.
