Descriere
Peste pământul străin cădea ploaie amestecată cu zăpadă. Lapoviţaudase pista aeroportului, clădirile, santinelele. Udase câmpul şi coasteledealurilor din jur şi lucea pe asfaltul negru al şoselei. Dacă n-ar fi fostînceputul acela de toamnă, oricine şi-ar fi închipuit că ploaia nu-i decât ocoincidenţă stranie. Generalul, în schimb, ştia că nu-i aşa. Venea în Albaniadintr-o ţară străină pentru a repatria osemintele ostaşilor căzuţi aici în ultimulrăzboi mondial. Negocierile între cele două guverne începuseră încă dinprimăvară, dar înţelegerea finală fusese semnată abia la sfârşitul lui august,când apăruseră şi primele semne ale anotimpului rece. Aşadar, era toamnă şiploaia îşi avea rostul ei. Generalul ştia lucrul acesta. Înainte de a pleca, seinformase, printre altele, şi asupra climei din Albania. Ştia, de pildă, că aicitoamna e umedă şi ploioasă. Dar, chiar dacă ar fi citit în cărţile acelea că, înAlbania, toamna ar fi uscată, ploaia asta nu l-ar fi surprins defel. Dimpotrivă,chiar. Şi asta din pricină că avusese mereu impresia că misiunea lui nu sepoate desfăşura decât pe ploaie. Privise, minute în şir, prin hubloul avionului,munţii aceia înfricoşători. Piscurile lor tăioase păreau că vor spinteca dintr-unmoment într-altul pântecul avionului. Oriunde te-ai fi întors, doar povârnişuri.Prăpăstii sinistre care se prăvăleau în neguri. Prin hăurile acelea şi pecoclaurii înceţoşaţi dormea sub ploaie armata pe care el venise s-odezgroape. Acum, când călca pentru prima oară pe pământul străin, simţeamult mai clar teama aceea tulbure pe care i-o stârnise, cu luni în urmă,senzaţia de neputinţă ce-i însoţea misiunea. Armata lui se afla acolo, jos, înafara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ. Acceptasemisiunea s-o scoată din morminte. Lucrul acesta îi provoca teamă. Era omisiune neobişnuită, marcată de necunoscut, de surzenie şi de neant.Consecinţele ei ar fi putut fi surprinzătoare.Pământul care i se înfăţişase, în cele din urmă, înainte de aterizare, înloc să-i dea un dram de siguranţă cu fermitatea lui, din contră, îi sporiseteama. La indiferenţa morţilor se mai adăuga şi nepăsarea lui. Dar parcă nuera doar asta. Era ceva mai mult. Prăbuşirea nebunească a versanţilor înceaţă, coamele frânte dureros nu arătau nimic altceva decât ostilitate.Pentru câteva clipe, misiunea pe care o avea i se păru imposibilă. Apoi,cu greu, reuşi să-şi revină. Temerile pe care i le provoca primirea duşmănoasăa pământului, dar, mai ales, cea a munţilor, puteau fi înfruntate doar cuajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmentede discursuri şi de articole, frânturi de discuţii, imnuri, cadre de film,ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată înstrăfundul conştiinţei lui, se ridica încet, încet la suprafaţă. Mii de mame dinţara lui aşteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor. Iar el era convins că leva aduce. Îşi va îndeplini cu cinste misiunea măreaţă şi sfântă. Nu vaprecupeţi nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, niciunul nu trebuie să rămânăîn pământ străin. Da, avea o misiune înălţătoare. Şi, în timpul călătoriei,repetase de câteva ori cuvintele pe care o doamnă din înalta societate i lespusese înaintea plecării: „Ca un şoim singuratic şi mândru vei zbura pestemunţii aceia tragici, ca să-i smulgi din clonţul şi din ghearele lor pe sărmaniinoştri fii”.Şi iată că acum călătoria lui se sfârşea. Din momentul în care avionullăsase munţii în urmă şi zbura deasupra dealurilor şi câmpiei, generalul sesimţise mult mai în apele lui.Aparatul rula deja pe pista udă. Luminiţele roşii şi violete alergau de oparte şi de alta. Pomi desfrunziţi, un soldat cu pelerină, un altul, stând ţeapănla marginea pistei, totul rămânea repede în urmă. Şi apoi, grupul de oamenicare veniseră să-l întâmpine şi care înaintau spre avion.Generalul coborî primul. În urma lui, preotul care-l însoţea. Vântul umedîi lovi cu forţă în obraz şi ei îşi ridicară gulerele.Jumătate de oră mai târziu, maşinile în care se aflau cei doi alergau curepeziciune spre Tirana.Generalul se întoarse spre preot, care privea tăcut pe fereastră. Aveachipul încremenit şi lipsit de expresie. Generalul înţelese că nu avea nimic săispună şi aprinse o ţigară. Apoi, privi din nou aiurea. Peisajul străin părearupt şi deformat de albiile pârâiaşelor care-şi făceau loc prin viroage decalcar.Auzi, de departe, şuieratul unei locomotive. Generalul se chinui săînţeleagă pe ce parte venea trenul, pe partea lui sau pe cea a preotului. Văzucă venea pe partea lui. Îl urmări cu privirea până ce dispăru în ceaţă. Apoi, seîntoarse din nou spre preot şi văzu că acesta avea acelaşi chip imobil şiinexpresiv. Generalul îşi zise din nou că, în definitiv, nici nu avea ce să-ispună. Ba chiar observă că până şi gândurile îl părăsiseră. Cernuse totul prinminte în timpul călătoriei. Acum se simţea obosit. Mai bine să nu segândească la nimic nou. Destul. Ce-ar fi să se privească în oglindă dacăuniforma era în regulă?Când intrară în Tirana, tocmai se însera. Ceaţa atârna peste blocuri,peste felinare şi peste copacii din parc. Generalul se învioră. Privea prinfereastra maşinii la trecătorii care mergeau grăbiţi prin ploaie. O groază deumbrele, observă. Ar fi dorit să-i vorbească preotului, pentru că liniştea dintreei devenise insuportabilă, dar nu ştia ce să-i spună. Pe partea lui zări obiserică, apoi o geamie. Pe cea a preotului, erau nişte blocuri în construcţie,înconjurate de schele. Macaralele se învârteau prin ceaţă, sclipindu-şiluminiţele ca nişte ochi de balaur. Generalul îi arătă preotului biserica şigeamia. Dar celălalt nu părea deloc interesat. E greu să-l scoţi dintr-ale lui,gândi generalul. Acum se simţea ceva mai bine, deşi nu avea cu cine săvorbească. Însoţitorul albanez stătea în faţa preotului, iar cei doi care-lîntâmpinaseră la aeroport, un deputat şi un reprezentant al ministerului,veneau în urmă cu o altă maşină.La hotelul „Dajti” generalul îşi reveni complet. Urcă în camera lui şi-şidădu jos uniforma. Coborî apoi la centrala din hol şi ceru să i se dea legăturacu cei de acasă.Generalul, preotul şi cei trei albanezi se aşezară la o masă. Discuţiadebută cu tot felul de lucruri lipsite de importanţă. Evitau mai alescomentariile de ordin politic. Generalul era extrem de serios şi de curtenitor.Preotul vorbea puţin. Generalul profită de asta şi lăsă să se înţeleagă că elera pionul principal. Le vorbi despre minunatele tradiţii ale omenirii legate deîngropatul soldaţilor. Aminti de greci şi de troieni, care-şi înmormântau cuatâta fast morţii, în răgazurile dintre două lupte. Avea mare încredere înmisiunea lui mare şi sfântă. Şi-o va îndeplini cu orice preţ. Mii de mame îşiaşteptau fiii. O aşteptare de douăzeci şi ceva de ani. Este adevărat, aceastaera o altfel de aşteptare. Pentru că ele speraseră mai întâi ca ei să li seîntoarcă acasă vii şi nevătămaţi. Totuşi, îşi zise, şi morţii sunt la fel deaşteptaţi.
