Descriere
Când mă gândesc la soţia mea, îmi vine în minte, întotdeauna, capul ei. Forma lui, pentru început.Prima dată când am văzut-o i-am zărit de fapt ceafa, care avea un nu-știu-ce încântător în felul în careera fasonată. Ca un știulete lucios și dur de porumb ori o fosilă găsită în albia râului. Avea ceea cevictorienii ar fi numit un cap bine modelat. Îţi puteai reprezenta cu destulă ușurinţă craniul.Aș fi recunoscut oriunde capul acela.Şi ce se află înăuntrul lui. Mă gândesc și la asta: mintea ei. Creierul, cu toate onduleurile lui, șigândurile, năpustindu-se prin materia șerpuitoare ca niște miriapozi iuţi, bezmetici. Îmi imaginez, caun copil, că i-aș putea deschide craniul, că i-aș putea desface creierul și să umblu prin el, încercândsă-i surprind și să-i capturez gândurile. La ce te gândești, Amy? Întrebarea pe care am pus-o cel maiadesea pe parcursul căsniciei noastre, însă nu cu voce tare, și nu celei care ar fi putut răspunde.Presupun că asemenea întrebări atârnă ca niște nori grei, de furtună, asupra oricărei căsnicii: La ce tegândești? Cum te simţi? Cine ești tu? Ce ne-am făcut unul altuia? Ce-o să ne facem acum?Ochii mi s-au deschis brusc, la șase dimineaţa fix. Fără mișcat blând din gene, fără clipit leneș,răgaz pentru recăpătat cunoștinţa. Trezirea a fost mecanică. Un truc de ventriloc cu marionetă, ce-ţi dăfiori: lumea e neagră și apoi, dintr-odată, începe spectacolul! 6–0–0 arăta ceasul — mi se iţea înfaţă, primul lucru pe care l-am văzut. 6–0–0. Părea cumva altfel. Arareori mă trezeam la ore atât defixe. Eram un tip care practica trezitul la întâmplare: 8:43, 11:51, 9:29. Nu existau alarme în viaţamea.În exact momentul acela, la 6:00, soarele s-a înălţat peste șirul de stejari, dezvăluindu-și întreagaputere de zeu furios și văratic. Lumina sa a izbucnit peste râu, către casa noastră, ca un deget lung,gata să mă împungă prin draperiile subţiri ale dormitorului nostru. Acuzator: Ai fost văzut. Vei fivăzut.M-am răsucit în pat, adică în patul nostru din New York adus în casa cea nouă, pe care încă onumeam casa cea nouă, deși ne mutaserăm aici de doi ani. E o casă închiriată, chiar pe ţărmul râuluiMississippi, o casă care ţipă a Nou-Îmbogăţiţi de Suburbie, genul de loc pe care mi-l doream încopilărie, aflat în partea mea de oraș, cea sărăcăcioasă. Genul de locuinţă care apare imediatfamiliară: căsoiul masiv, ţipând de nou-nouţ ce e, fără personalitate, genul de casă pe care soţia meal-ar fi detestat — și chiar îl detesta.
