Descriere
Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrişor ceva magnetic. De câte ori o vizita pe domnişoaraEleonora, simţea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră şi să-şi lase jumătatea superioară acorpului deasupra abisului. Atunci un drăcuşor începea să-l gâdile sub tălpi şi-l făcea să salte când peuna, când pe alta. Uneori se ţinea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-alungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.Numai domnişoara Eleonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. Îl găsea îndoit pe prichici şi-ltrăgea înapoi. De la un timp îl mustra doar că apuca să pornească într-acolo – şi atunci el se mulţumea săarunce o privire furişă golului, pe care, de data asta, nu avea prilejul să-l adulmece până în fund.Domnişoara Eleonora chiar se cam supăra.— Dar lasă odată, frate, fereastra aceea în pace. Ai să-ţi rupi gâtul de asfalt!Iar el zâmbea cu afectată modestie şi o prevenea asigurător:— Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau.Şi când erau musafiri la dânsa, domnişoara Eleonora îl chema pe Negrişor de la fereastră. În afară decazul în care printre aceştia se întâmpla să fie Modreanu. Lucru curios! Modreanu era mai scund, maislab, chiar pipernicit, şi nici n-avea o figură cu adevărat frumoasă, aşa cum era a lui Negrişor – cu pieliţade fildeş, cu părul cenuşiu şi cu umbra verzuie a mustăţii rase sub nas. Modreanu avea, e drept, un capbărbătesc, dar era aşezat pe umeri şi trup de copil. Însă avea o gură cam largă, încovoiată circumflex pebărbie, şi o limbă lungă şi ascuţită ca de cameleon. Lui Negrişor i se părea un arc cu o săgeată. Vorbeape un ton galeş care nu putea fi decât prefăcut.
