Descriere
William Saroyan, Mă cheamă Aram literatură online gratis .PDF Este un ciclu de povestiri ale scriitorului american de origine armeană William Saroyan, povestiri al căror subiect este extras din viața familiei autorului (cel puțin așa lasă acesta să se înțeleagă), care trăiește undeva în California anilor 1920-1930. Marile teme ale povestirilor sunt copilăria, respectiv familia armenească a autorului. Domnule profesor, de la început mi-ați atras atenția asupra povestirii Locomotivă 38, Indianul. Evident că a fost prima pe care am citit-o atunci când am luat cartea în mână, curios să citesc despre o locomotivă. În realitate, Locomotivă 38 este porecla unui indian sărac și excentric, membru al tribului Ojibway, care a apărut de nicăieri, călare pe un măgar, în orășelul băiatului-povestitor. Indianul nu era sărac, așa cum părea, ci avea un cont bancar bine burdușit și deținea câmpuri petroliere, așa că, după ce i-a murit măgarul și l-a lăsat în mijlocul drumului, și-a cumpărat o mașină Packard, iar băiatul a condus-o pentru el întreaga vară. Povestirea este duioasă și … miraculoasă. Ea, ca și celelalte povestiri din volum sunt undeva la limita miraculosului. În aceeași lume a miraculosului și a copilăriei este scrisă prima povestire a volumului, Vara cu frumosul cal bălan, sau Livada cu rodii. Unchiul Melik al povestitorului – Aram – își pune în minte să cultive rodii pe o proprietate uscată și neroditoare (680 de pogoane), cumpărată la poalele munților Sierra Nevada. Cu tot efortul de a lucra pământul cu ajutorul unor muncitori agricoli mexicani, a tractorului John Deere și a unor lucrări nereușite de irigații, întreprinderea s-a dovedit a fi, cum era de așteptat, un eșec. O excursie la Hanford este despre călătoria băiatului Aram împreună cu unchiul său Jorgi la Hanford, unde unchiul trebuia să-și găsească de lucru pe timpul verii la o harbuzărie. Cei doi s-au dus la Hanford, au stat acolo pe toată durata verii, dar unchiul lui Aram nu a câștigat nici un ban pentru că sezonul trecuse… Sau Cursa de cincizeci de iarzi sau Cântăreții corului prezbiterian. Această din urmă povestire este despre doi băieți armeni care au mutat niște mobilă în casa unei bătrâne văduve prezbiteriene care, punându-i pe cei doi băieți să cânte niște rugăciuni împreună cu ea, a constatat că unul dintre băieți – Aram – are voce și le-a promis bani ca să cânte duminicile în corul de copii al bisericii prezbiteriene. Aram, cel cu voce, primea un dolar de participare, iar vărul său, care nu avea voce, 30 de cenți.
