Descriere
Visul își alege visătorul de Laini Taylor descarcă online gratis .pdf Prolog În cel de-al doilea Sabat al lunii a Douăsprezecea, în orașul Plângerea, a căzut o fată din cer. Pielea ei era albastră, iar sângele, roșu. A căzut peste o poartă de fier, turtind-o, și a rămas atârnată acolo, frântă la mijloc într-un unghi imposibil, asemeni unei mlădioase dansatoare din templu care s-ar arcui pe spate peste brațul unui iubit. Vârful unei gratii de fier forjat o țintuia în loc. S-a zbătut puțin, atât cât i-a trebuit sufletului să se desprindă, și boboci de floare arămii ca flăcările de torță au căzut din părul ei lung. Mai târziu, s-a spus că fuseseră inimi de colibri și nu boboci de floare. S-a spus că nu sângerase, ci plânsese cu lacrimi de sânge. Că fusese indecentă, lingându-și dinții în fața lor chiar și așa, cu capul în jos și pe oarte. Că vomitase un șarpe care se prefăcuse în fum când atinsese pământul. S-a spus că un roi de molii frenetice au venit la ea și au încercat să o ridice. Asta era adevărat. Numai asta. Dar le-a fost cu neputință. Moliile nu erau mai mari decât gurile căscate ale copiilor și nici când s-au strâns câteva zeci nu au reușit s-o ridice, doar au tras de șuvițe din părul ei care se întuneca, până când aripile, îmbibate cu sângele ei, li s-au înmuiat. Au dispărut, împreună cu bobocii de floare, luate de un puternic suflu de vânt cu firișoare de țărână care a măturat pe neașteptate strada. Pământul s-a cutremurat. Cerul s-a rotit în jurul axei sale. O flamă bizară a țâșnit dintre vălătuci fum, iar oamenii din Plângerea și-au ferit ochii. Țărână împroșcată, lumină incandescentă și miros urât de salpetru. Avusese loc o explozie. Ar fi putut muri toți, cu ușurință, însă murise numai fata, scuturată dintr-un buzunar al cerului. Picioarele ei erau desculțe, iar gura, mânjită de prune. Și buzunarele ei erau pline de prune. Era tânără și frumoasă, surprinsă și moartă. De asemenea, era albastră. Albastră ca opalul, ca azurul. Albastră ca albăstrelele sau ca aripile libelulelor, ca un cer de primăvară, nu de vară. Cineva a țipat. Țipătul a atras mai mulți oameni. Ceilalți au țipat și ei, nu fiindcă fata era moartă, ci pentru că fata era albastră, iar asta însemna ceva în Plângerea. Chiar și după ce bolta a încetat să se mai rotească, pământul s-a liniștit și ultimul vălătuc de fum scuipat din locul exploziei s-a risipit, țipetele au continuat, hrănindu-se din glas în glas – un virus al aerului. Sufletul fetei albastre s-a adunat și s-a așezat, nefericit, pe vârful ca de lance al gratiei de fier, la câțiva centimetri deasupra propriului piept nemișcat. Cu o exclamație șocată, și-a lăsat pe spate capul invizibil și a privit, cu jale, în sus. Țipetele au continuat. Și în capătul celălalt al orașului, pe un piedestal monolitic de metal neted ca oglinda, o statuie a tresărit, parcă trezită de tumult, și și-a ridicat încet masivul cap încornorat.
