Descriere
Privighetoarea - Kristin Hannah descarcă cartea online gratis .pdf Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia ramas-bun de la soțul ei, Antoine, întrucît acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța… Și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Cînd un capitan neamț își stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul. Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pîndește după fiecare colț, tot mai amenintator, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață. Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebela de optsprezece ani, aflată în cautarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe cînd mii de parizieni se retrag din capitala, trecînd prin ororile războiului, ea il întîlnește pe Gaëtan, un partizan care crede ca Franța poate lupta cu naziștii, și se îndragostește nebunește de el. Dar cînd el o tradează, Isabelle se alatură Rezistenței fără a se uita în urmă, și, riscîndu-și viața zilnic, o salvează pe a altora. Fragment Dacă am învățat ceva în lunga mea viață, acel ceva este asta: în dragoste, aflăm cine dorim să fim; în război, aflăm cine suntem de fapt. Tinerii din zilele noastre doresc să știe totul despre oricine. Ei cred că dacă discuțidespre o problemă o vei rezolva. Eu provin dintr-o generație mai liniștită. Înțelegem valoarea uitării, atracția reinventării. Însă, în ultima vreme, mă trezesc gândindu-mă la război și la trecutul meu, la oamenii pe care i-am pierdut. Sună ca și când i-aș fi rătăcit pe cei dragi mie; sau poate chiar i-am lăsat undeva, unde nu era locul lor, și mi-au întors spatele, prea tulburați ca să-mi mai calce pe urme. Nu sunt pierduți. Și nici nu s-au dus într-un loc mai bun. Au dispărut. Acum, că mă apropii de sfârșitul vieții, știu că durerea, la fel ca regretul, se instalează în ADN-ul nostru și rămâne pentru totdeauna o parte din noi. Am îmbătrânit în lunile de după moartea soțului meu și după diagnosticul pe care l-am primit. Pielea mea ridată seamănă cu o bucată de hârtie cerată, pe care cineva a încercat să o netezească și să o refolosească. De multe ori, ochii îmi joacă feste: în întuneric, în lumina farurilor, când plouă. Faptul că, mai nou, nu mă mai pot baza pe vedere e înspăimântător. Poate de asta mă omenesc privind în urmă. Trecutul are o limpezime pe care nu o mai regăsesc la prezent. Vreau să îmi imaginez că o să îmi găsesc liniștea după ce nu voi mai fi, că îi voi vedea pe toți cei pe care i-am iubit și i-am pierdut. Sau, cel puțin, că voi fi iertată. Însă știu prea bine că e cam greu.
