Descriere
Printre tonuri cenușii – povestea Linei în lagăr Lina este o fată de cincisprezece ani care locuiește în Lituania. Este pasionată de artă și desen. Din toamnă, ea va urma cursurile Școlii de Artă. Se bucură de vacanța de vară alături de familie. Însă nu știe că este ultima vacanță petrecută în sânul familiei. Într-o noapte, este trezită de bubuituri în ușă. Lina cu Jonas, fratele ei și Elena, mama lor vor fi deportați. Află acest lucru de la Poliția secretă sovietică, NKVD. Au 15 minute la dispoziție să își facă un mic bagaj. Lina speră că e o confuzie. Lina speră că totul nu va dura mai mult de câteva zile. Însă chinul se va prelungi 12 ani. 12 ani de frig, foame, boli, umilințe. Mama ei ascunde bijuterii și obiecte de valoare în tivul hainelor. Încearcă să-și încurajeze copiii, dar și pe cei din jur. Soldații îi duc în gară și îi încarcă în vagoane. ”Hoți și prostituate” aceasta este denumirea vagonului lor. Bărbații sunt urcați în vagoane separate. Și chinul începe. Drumul spre Siberia este lung și anevoios. Rar primesc apă și mâncare. Iar o singură dată li se permite să facă o baie comună. Printre tonuri cenușii – dincolo de imaginație Lina desenează zilnic tot ceea ce vede. Notează orașele și gările prin care trec. Speră să poată trimte acest bilet tatăului. Speră că tatăl va veni să îi salveze. Datorită talentului ei pentru desen, va câștiga puțină mâncare în plus. Plini de boli și slabi, sunt obligați să muncească ore întregi. Rația de mâncare reprezintă 300 grame de pâine. Însă Lina continuă să deseneze oamenii din coliba lor. Desenează diferite scene și locuri. Speră că aceste desene vor fi găsite de americani și vor fi salvați. E uimitor cum oamenii se pot adapta la condiții grele. Femei și copii sunt puși să sape gropi, să culeagă cartofi și sfeclă pe ploaie și frig. Nici măcar în zilele geroase nu sunt menajați. O zi fără muncă înseamnă o zi fără mâncare.Printre tonuri cenușii – despre dragoste și speranță Cel mai mult mi-a plăcut de mama Linei. O femeie care s-a purtat exemplar tot timpul. Îi sfătuia pe toți să aibă încredere. Își împărțea rația de mâncare cu cei bolnavi. Nu plătea rău cu rău niciodată. Mereu spunea ”dacă dăm rău, cum vom primi bun?” M-a emoționat și m-a pus pe gânduri. Nu s-a arătat deznădăjduită în fața copiilor. A încercat să le inspire forță cât a putut. Din păcate, refugiații din Letonia, Estonia, Lituania și Finlanda nu pot depune mărturie. Hitler a susținut că în aceste regiuni nu au fost refugiați. Însă ei au putut totuși să lase niște dovezi. Ce fel de dovezi? Unde? Vei afla citind minunata carte.
