Descriere
Descarcă top cele mai bune cărți online gratis Permite-mi să te mai iubesc puțin de Ela E.H. carte .PDFAzi te părăsesc, ţara meaAzi plec spre o alta, care ţi-e străinăŞi, poate, că va fi aşa haină,De-mi va lua şi ţara ce era a mea.Azi plec spre depărtare,Spre ape multe şi oameni toţi străiniAm să te caut mult privind în zare,Dar n-am să văd de unde am rădăciniAzi plec, iubită patrie divină,Azi am să zbor spre alte noi meleaguri,Dar sper să ştii că tu n-ai nicio vinăŞi am să am, de azi, doar două steaguriAzi mă conduce viaţa, dragă ţarăAzi mă forţează soarta să plec în afarăSă-mi las familie, prieteni şi meleaguriSă plâng cu dor bunici, părinţi şi praguri.Descriere Dacă viața te-a rănit, iar timpul pare a fi incapabil să îți vindece suferința, această carte îți poate oferi răspunsul la întrebarea: CîND șI, MAI ALES, CUM MA VOI VINDECA? O poveste despre dragoste, abandon, frică, dar și vindecare, ce are în centrul său femeia rănită, în ipostaza de iubită, soție și mamă, precum și durerile provocate de viața într-o țară străină.Permite-mi sa te mai iubesc puțin este un roman menit celor care au suferit din iubire, precum și celor ce se tem de implicatiile ei. FragmentEra o zi de joi. îmi amintesc şi acum ploaia ce se revărsa violent asupra oraşului, de parcă ar fi vrut să-mi tatueze momentul plecării adânc în suflet. Mi-am târât bagajul până în faţa blocului şi am văzut taxiul ce mă aştepta. Din el a ieşit prietenul meu, Max, încercând să alerge spre mine cu umbrela, cât să mă apere de stropii mari de apă. De parcă ploaia ar putea să ne rănească când suntem deja distruşi... ce crudă-i soarta uneori...— Nu vreau, m-am tras eu de sub umbrelă.—- Vrei să răceşti? Nu fi copil! Hai, vino!— Max, lasă-mă doar două minute, te implor!Şi m-a lăsat, conştient, poate, că am nevoie de un răgaz pentru a-mi lua rămas bun sau poate... de teama de a nu mă răzgândi. Mi-a eliberat mâinile de greutatea genţilor, dar sufletul... el a rămas de plumb. Avea oare să poată zbura inima mea frântă cu greutatea amintirilor din trecut? Aveam oare să pot lăsa suferinţa în urma mea, aşa cum lăsam clădirile de neclintit? Mi-am îngăduit să las lacrimile pe care le suprimasem de câteva ore bune să-mi străbată obrajii sub masca ploii unde nimeni nu putea să mă privească, să mă înţeleagă sau să mă judece. Am privit uşor în jurul meu preţ de câteva secunde şi am încercat să îmi întipăresc adânc în minte imaginile din jurul meu ce aveau să devină doar nişte amintiri pentru o bună perioadă de timp. Cu o urmă de îndoială, m-am îndreptat către taxiul galben parcat pe avarii. Mi-am făcut loc lângă Max pe bancheta din spate şi am închis uşor ochii pentru o secundă, încercând să îmi stăpânesc lacrimile.— Bun rămas, ţara mea, am şoptit eu lipindu-mi capul de geam.— Dacă simţi nevoia să plângi, o poţi face. Acum sunt lângă tine, mi-a şoptit Max, cât să nu fim auziţi de şofer, în timp ce şi-a lipit buzele de fruntea mea.— E mare lucru să ai un frate. Sper ca viaţa asta să nu mă despartă şi de tine vreodată. Oftatul lui apăsat s-a aşternut asupra gândurilor mele. Se părea că nici lui nu îi era uşor.— Să sperăm că totul va fi bine, a încercat el să mă liniştească.— Poate... am răspuns eu pentru ultima oară.
