Descriere
În serviciul secret al Majestății sale de Ian Fleming seria James BOND .pdfFragment: Era o zi de septembrie din cele care dau impresia că vara nu se va sfârşi niciodată. Promenada lungă de opt kilometri a staţiunii Royale-Les-Eaux, mărginită de peluze îngrijite, împodobite la intervale regulate cu straturi tricolore de salvie, ciucuşoară şi lobelia, era însufleţită de steaguri, iar pe plajă - cea mai lungă din nordul Franţei - pavilioanele vesele continuau să stea de strajă, înşirate până la linia fluxului în mari batalioane aducătoare de bani. Din difuzoarele aflate în jurul piscinei de dimensiuni olimpice răsuna muzica, un vals legănat la acordeon, iar din când în când, pe fundalul muzicii, o voce de bărbat dădea de veste, prin sistemul de anunţuri publice, că Philippe Bertrand, de şapte ani, îşi caută mama, că Yolande Lefevre îşi aşteaptă prietenii sub ceasul de la intrare sau că doamna Dufours e căutată la telefon. Dinspre plajă şi mai ales din vecinătatea celor trei terenuri de joacă îngrădite - „Joie de Vivre”, „Helio” şi „Azur” - se auzeau ciripeala şi strigătele copiilor, când mai tare, când mai încet, în funcţie de gradul de entuziasm al jocurilor; mai încolo, pe nisipul tare dezvelit de refluxul mării acum îndepărtate, fluierul strident al instructorului de educaţie fizică ghida adolescenţii ce participau la ultima oră de sport a zilei. Era una dintre acele panorame de litoral frumoase şi naive oferite de Bretania şi Picardia - sursă de inspiraţie pentru cei care le-au imortalizat, Boudin, Tissot, Monet - încă de la naşterea obiceiului plajei şi băii în mare, cu peste un secol în urmă. Pentru James Bond, aşezat pe banca unuia din umbrarele de beton, cu faţa spre soarele ce stătea să apună, peisajul avea ceva impresionant şi efemer. Îi amintea aproape prea viu de copilărie - de senzaţia catifelată a nisipului fin, încins de soare, de rosătura dureroasă a nisipului ud între degetele tălpilor fragede când venea timpul să-şi încalţe ciorapii şi pantofii, de grămăjoara preţioasă de scoici şi alge interesante de pe pervazul camerei lui („Nu, scumpul meu, nu le putem lua cu noi, au să-ţi murdărească valiza!”), de micii crabi care fugeau care încotro din calea degetelor neliniştite ce bâjbâiau prin iarba de mare, în ochiurile de apă dintre stânci, de înotul fără sfârşit în valurile dănţuitoare - ce păreau mereu luminate de soare - şi apoi de enervantul, inevitabilul „E timpul să ieşi din apă!”.
