Descriere
Douglas Lloyd - Cămașa lui Hristos descarcă top cele mai vîndute și citite cărți online gratis Bine-cunoscuta poveste a omului care a cîștigat cămașa lui Cristos la un joc de zaruri Marcellus, un ofițer roman, cîsșigă la zaruri cămașa lui Cristos. În scurt timp, pornește în căutarea adevărului despre cămașa Nazarineanului – o preocupare care îl va conduce către rădăcinile și esența creștinismului și va înfîțisa cititorului, în culori vii, lumea Romei antice. O poveste mereu actuală, despre aventură, credință și iubire, despre năzuințele adînci ale sufletului, dar și despre mantuirea lui. De-a lungul acestei aventuri, atît Marcellus, cît și cititorul sunt siliți să-și analizeze credința și să-și evalueze standardele dupa care și-au trăit viata.LLOYD CASSEL DOUGLAS (1877-1951) trecuse de cincizeci de ani cînd și-a început cariera de scriitor, după ce a fost ani la rînd păstor luteran. Si-a dobîndit faima internatională cu romanele Obsesia (1929) și Camasa lui Cristos (1942) introducere Recenzie Andrew M. Greeley Când am citit Cămașa lui Cristos, aveamvreo 14 ani și eram prin clasa a VIII-a. Cartea a avut asupra mea o influenţă hotărâtoare. Această introducere pe care o scriu la o nouă ediţie este, probabil, o modalitate de a-mi achita o datorie de mult uitată faţă de Lloyd C. Douglas. Cămașa lui Cristos a fost primul roman pe care l-am citit în viaţa mea și mi-a schimbat concepţia despre religie, despre ficţiune și despre relaţia care poate exista între cele două. De-a lungul anilor, am continuat să meditez la această relaţie, mai ales după ce am început să-i devorez pe așa-numiţii romancieri catolici despre care se discuta foarte mult în Biserică pe vremea când eram tânăr: Graham Greene, Evelyn Waugh, François Mauriac, George Bernanos, Leon Bloy. În sfârșit, după patruzeci de ani, când eu însumi m-am apucat să scriu beletristică, această activitate a fost consecinţa unui proces intelectual și imaginativ care a început cu lectura romanului Cămașa lui Cristos. Am început cartea în tihna camerei mele din casa părintească, de pe bulevardul Mayfield & Potomac, din vestul orașului Chicago, cu oarecare ezitări și chiar cu un sentiment de vinovăţie. Pe de o parte, cartea fusese deja citită și discutată de mulţi dintre prietenii părinţilor mei: unora le plăcuse, însă alţii se declaraseră șocaţi de felul în care interacţionează cu textele biblice. Pe de altă parte, romanul fusese vehement contestat de către presa catolică oficială. Acuzaţia, din câte îmi aduc eu aminte, era că lucrarea lui Douglas ar fi „naturalistă” și „raţionalistă” în descrierea minunilor lui Isus, o învinuire care, privită retrospectiv, pare absurdă chiar și pentru presa catolică de azi. Probabil că Douglas a găsit o explicaţie naturală pentru preschimbarea apei în vin – la nunta din Cana – și pentru înmulţirea pâinilor și peștilor, dar cu siguranţă că nu a încercat să explice astfel majoritatea minunilor. Ba dimpotrivă. Marcellus a ajuns, în cele din urmă, să creadă tocmai datorită minunilor despre care a auzit sau la care a asistat el însuși. Faptul că acum patruzeci de ani Douglas era acuzat că n-ar fi suficient de literal, iar azi este învinuit de către unii bibliști catolici că ar fi prea literalist indică o transformare în sânul catolicismului. În ciuda temerilor că aș fi fost infidel moștenirii mele catolice, n-am putut lăsa cartea din mână. Era pentru prima dată în viaţă când experimentam forţa unui narator Douglas Lloyd - Cămașa lui Cristos 3 priceput în a crea o lume proprie și personaje proprii care îmi subjugau atenţia și îmi antrenau întreaga fiinţă. Iată, îmi spuneam, așa lucrează un adevărat povestitor și de aceea citesc oamenii romane! Mai mult decât atât, lumea pe care o înfăţișa era o lume cu care eram deja familiarizat de la orele de religie, din școala catolică – lumea din vremea lui Isus, cu Ierusalimul și Roma, cu Grecia și Galileea primului veac d.C. (sau e.n. – era noastră – cum îi spunem acum, de teama că i-am putea ofensa probabil pe necredincioși făcând referire la Domnul). Dar, în vreme ce la orele noastre de religie, Isus și contemporanii săi păreau să aparţină unei alte lumi și unei alte specii, personajele din Cămașa lui Cristos erau la fel de reale precum vecinii, colegii de clasă sau față de vizavi. Pentru mine, aceasta a fost o experienţă religioasă foarte intensă. Straturile de pioșenie, sentimentalism și evlavie adăugate la Biblie au făcut-o dacă nu cu totul ireală, atunci cel puţin au transformat lumea ei într-un univers ce părea să existe după cu totul alte legi decât cele ale realităţii. Faptul de a-i întâlni pe Ioan, Petru, Ștefan, Paul sau Bartolomeu și de a asculta oameni adevăraţi care chiar îl întâlniseră pe Isus în carne și oase a schimbat radical și definitiv percepţia mea religioasă. Acum puteam spune că Noul Testament și lumea mea se înlănţuiau unitar, nu mai era o ruptură între ele. Poate că felul în care învăţătorii noștri vorbeau despre Biblie n-a avut același efect asupra tuturor, dar am înţeles de-a lungul anilor că, încercând să prezentăm eroii biblici ca pe niște super-oameni, noi, cei care îi învăţăm pe alţii, ajungem adesea să-i facem inumani, astfel încât devin cu totul neinteresanţi pentru oamenii de rând. Nu aceasta a fost, cu siguranţă, intenţia evangheliștilor, dar adesea distorsionăm intenţiile lor ca să se potrivească mai bine cu ţelurile și spaimele noastre. Un roman precum Cămașa lui Cristos reînvie lumea din timpurile biblice și restabilește legătura între noi și oamenii care au trăit evenimentele relatate în Scriptură. Iar asta nu e puţin lucru. Isus și prietenii săi au devenit mai reali ca niciodată pentru mine în acele seri de lectură în tihna camerei mele. A fost un moment de cotitură în viaţa mea. Oare de ce, m-am întrebat, nu există mai multe scrieri de acest fel? Această întrebare e și astăzi, cred eu, pertinentă. Când am reluat cartea ca să pregătesc acest text, am fost nerăbdător să văd dacă nu cumva amintirile mele nostalgice exageraseră impactul cărţii. Oare avea să mă ţină și acum cu sufletul la gură? Oare avea să reînvie lumea din secolul I? Oaremai păstra capacitatea de a reîmprospăta relatările din Noul Testament? Oare, pe paginile scrise de Douglas, moartea lui Ștefan, de pildă, despre care am auzit de atâtea ori în Faptele Douglas Lloyd - Cămașa lui Cristos 4 Apostolilor, avea să devină un eveniment mai degrabă „real” decât unul „devoţional”? Sunt fericit să mărturisesc că nu am fost dezamăgit. Încă sunt atașat de Marcellus, Demetrius sau Diana. Încă sunt încântat de întâlnirea cu Marele Pescar sau cu Paul care stă deoparte lângă mulţimea care-l lapidează pe Ștefan. Îmi dau seama cât de tare mi-a influenţat Douglas „imaginea” pe care o am despre personajele Bibliei. Cămașa lui Cristos a rămas încă o carte fermecată, scrisă de un narator iscusit. O nouă generaţie care nu a citit cartea și care nu-și mai amintește nici măcar filmul (primul film istoric pe ecran lat, din câte îmi amintesc, cu incredibil de tânăra și frumoasa Jean Simmons în rolul nenorocitei Diana) o poate găsi la fel de interesantă precum a fost pentru noi cu patruzeci de ani în urmă. Ar trebui să fie şi azi la fel de populară ca atunci. Lloyd Douglas a scris un roman religios clasic, care nu se adresează numai unei anumite epoci, unui spaţiu anume. Cea mai importantă decizie pe care a luat-o ca narator – unul care, pentru mine, tinde către genialitate – a fost să nu-l aducă pe Isus în scenă ca personaj. Aflăm despre el din amintirile și experienţele celor care l-au cunoscut. Asemeni lui Marcellus, nu suntem martori oculari, ci pelerini care caută să afle despre Isus de la martorii oculari. Această strategie narativă sporește suspansul cititorului și, totodată, îi permite lui Douglas să evite o portretizare directă a lui Isus – demers în care au eșuat toţi dramaturgii sau naratorii care s-au încumetat să-l întreprindă. Domnul este – dacă ar fi să folosesc o exprimare mai puţin ortodoxă – un personaj alunecos. Artele vizuale pot să-l înfăţișeze, mai bine sau mai prost, deoarece în tablouri el nu vorbește și nici nu acţionează. Însă în literatură el apare fie prea bun ca să fi fost om, fie prea uman ca să fi fost bun. Uneori, ca în cazul filmului Jesus Christ Superstar, autorul cade în amândouă greșelile. Lăsându-l pe Isus în afara naraţiunii, Douglas păstrează nealterate câteva din trăsăturile sale esenţiale: misterul, capacitatea lui de a surprinde, refuzul deconcertant de a se lăsa prins în categoriile în care ne străduim să-l fixăm și să-l cuprindem. Tocmai pentru că îl întâlnim pe Isus doar prin intermediul celor care l-au cunoscut și al lucrării lui în ei, iar în final prin felul în care i-a afectat pe Marcellus și pe Diana, El rămâne mereu cumva mai cuprinzător decât viaţa. Singurul Isus adevărat este acela care e mai mare decât viaţa, care nu poate fi prins în categoriile noastre, care evită tentativele noastre de a-l reduce la dimensiuni convenabile care l-ar face util cauzelor noastre.
