Descriere
Copiii de pe Volga de Guzel Iahina o frumoasă poveste de dragoste .PDF Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce "împarte lumea în două" să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se infiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnînd reguli și destine, realitatea capată accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde. Fragment Volga împărţea lumea în două. Malul stâng, îngust şi galben, se întindea plat şi se topea în stepa dincolo de care în fiecare dimineaţă răsărea soarele. Pământul era aici amar la gust şi săpat de popândăi, iarba era deasă şi înaltă, iar copacii, scunzi şi rari. Câmpuri şi bostănării se pierdeau la orizont, pestriţe precum o pătură başkiră. De-a lungul malului se înşirau sate. Dinspre stepă venea aer fierbinte şi iute – deşertul turcmen şi sarea Mării Caspice. Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu ştia. Partea dreaptă îngrămădea peste fluviu nişte munţi înalţi şi cădea brusc spre apă, parcă retezată cu un cuţit. Nisipul şiroia printre pietre, dar munţii nu cedau, ci deveneau cu fiecare an mai mari şi mai puternici: vara, verzi-albăstrui datorită pădurii ce-i acoperea, iarna, albi. După aceşti munţi apunea soarele. Undeva, acolo, după munţi, se întindeau alte păduri dese de conifere cu frunze ţepoase, şi oraşe ruseşti mari, cu ziduri din piatră albă, şi mlaştini, şi lacuri albastre cristaline, cu apă îngheţată. De pe malul drept venea mereu frig – din spatele munţilor se simţea răsuflarea îndepărtatei Mări a Nordului. Unii îi mai spuneau, când şi când, Marea Germană, ca pe vremuri. Schulmeister-ul Jakob Ivanovici Bach percepea această împărţire invizibilă chiar pe mijlocul Volgăi, unde valul căpăta reflexii de oţel şi argint înnegrit. Totuşi, cei câţiva cărora el le împărtăşea gândurile lui ciudate erau nedumeriţi, fiind înclinaţi să vadă în Gnadentalul1 natal mai degrabă centrul universului lor mic, înconjurat de stepele de pe ţărmul Volgăi decât un punct de graniţă. Bach prefera să nu-i contrazică: orice expresie a dezacordului îi pricinuia o durere sufletească. Suferea şi când dojenea un elev neatent în clasă. Poate că de aceea era considerat un profesor mediocru: Bach avea un glas liniştit, o constituţie plăpândă şi o înfăţişare atât de puţin remarcabilă, că pur şi simplu nu găseai nimic de spus despre ea. Ca, de altfel, despre viaţa lui în general.
