Descriere
Dincolo de hotarul de răsărit al Greenwood Ranch, o lumină portocalie străbătea cerul şi făcea ca norii să pară mărginiţi de flăcări.Flăcări.Am prins în pumni coama deasă a lui Bliss şi am închis ochii strâns, căutând în spatele pleoapelor negura de fum, mirosul de lemn şi de plastic ars, de la bluzele şi de la pozele cu echipa de baseball, care ardeau mocnit, sirenele şi ţipetele. Orice mi-ar fi amintit de incendiu.Şi de tata.Sub mine, calul a fornăit. Am oftat, am slăbit strânsoarea şi i-am netezit coama. Nimic. Şi atunci, tot ce am reuşit să-mi amintesc a fost un mare nimic. Trecuseră mai bine de patru săptămâni de la accidentul care a adus sfârşitul tatălui meu, iar amintirile mele se opuneau oricărei încercări de a le descătuşa.Am deschis ochii, în clipa în care ceva a licărit în spatele pleoapelor.Pereţi albi, lumini albe. Un halat alb de laborator. Miros înţepător de dezinfectant.Am simţit furnicături pe sub piele. Imagini din spitalul unde fusesem dusă, poate? După incendiu? Era amintirea cea mai apropiată de acel moment.M-am agăţat de imaginile acelea, am încercat să le fac mai clare, dar au dispărut la fel de repede cum au apărut.Acum, că aveam ochii deschişi, ceea ce nu voia să dispară era gardul care ne bloca drumul, cu stâlpii lui albi, care se înălţau şi secţionau o nesfârşită întindere verde, verde, verde.Şi încă ceva ce nu voia să dispară, indiferent cât mi-aş fi dorit asta: atrăgătorul şi vechiul Clearwater, Minnesota – noua mea casă, de vreo lună. Un ţinut cu iarbă, copaci, sol afânat, case în vechiul stil ranch, risipite printre pământurile fermelor. Leagănul camionetelor şi al îngrăşământului puturos. Un oraş atât de micuţ, că nici măcar nu avea cinematograf. Sau McDonald’s. Un loc unde, potrivit lui Kaylee, singura chestie care apărea la secţiunea Arte şi Divertisment, din Yelp, era Mount’em Taxidermy.Nimic nu sună mai bine ca un mamifer împăiat.Bliss a fornăit din nou şi şi-a smuls capul într-o parte, spre grajduri.— 7 —Nu puteam s-o învinovăţesc. Câmpurile şi lacurile şi liniştea pe care mama le acceptase atât de uşor nu însemnau nimic nici pentru mine. Nu aveau cum. Nu când toate amintirile bune rămăseseră în Philly.Măcar pe unele mi le aminteam.Mi-am frecat obrazul de flanela verde-kaki – gulerul cămăşii tatălui meu –, încercând să-mi găsesc liniştea în ţesătura moale. Tata purtase cămaşa aceea când mă condusese prin mulţimea de fani din Citizens Park, ţinându-mă blând de cot, în timp ce ne înconjurau mirosurile de popcorn, de hot-dog şi de trupuri încinse.Golul din piept mi s-a făcut şi mai mare. Cum de unele amintiri se derulau atât de vii în spatele ochilor, ca un DVD, cu tot cu sunet şi mirosuri, iar altele deloc?Mama spunea că anxietatea care urmează unei traume e perfect normală, că are efecte ciudate asupra creierului. Un mod binevoitor de a spune că nu eram nebună, doar pentru că eram în stare să-mi amintesc exact planul vechii noastre case şi felul în care tata ridica un pumn în aer atunci când îşi încuraja echipa favorită, dar nu reuşeam să-mi amintesc ceva simplu, cum ar fi marca mea preferată de blugi. Sau dacă îmi plăcea să merg cu bicicleta. Sau dacă fusesem vreodată îndrăgostită.Mama m-a asigurat că o să-mi revină toate amintirile. La un moment dat.Dar tata nu va reveni. Niciodată.Mi-am înfipt unghiile în frâul din piele şi am tras aer în piept. Totul se transformase în scrum odată cu vechea noastră casă.Totul, cu excepţia unei cămăşi amărâte.Bliss a lovit cu copitele pământul, scoţând o bucată de iarbă. Era nerăbdătoare să evadeze.Ştiam exact cum se simţea.Am împins-o de lângă gard şi am înghiontit-o să meargă la trap. Corpul ei se mişca ritmic sub mine. O adiere răcoroasă mi-a mângâiat faţa. Mi-am lăsat capul pe spate, iar vântul dulce-ierbos mi-a fluturat părul, cămaşa, durerea care se cuibărise acolo unde trebuia să-mi fie inima. Dacă briza ar fi putut să mă ia şi să mă ducă înapoi în timp!Durerea din spatele plămânilor mei s-a făcut mai mare, de parcă ar fi încercat să se răspândească prin restul corpului.
