Descriere
Tatăl meu avea o mică dugheană la Bassora. Nu era nici sărac, nici bogat;făcea parte dintre oamenii care nu îndrăznesc să înceapă ceva, de teamă sănu piardă și puținul pe care l-au agonisit. Pe mine m-a crescut, de bine derău, în așa fel, încât am fost în stare de timpuriu să-i dau o mână de ajutor.Când am împlinit optsprezece ani, tata a făcut prima lui negustorie mai mareși a murit răpus de durere: aflase vestea că valurile îi înghițiseră o mie degalbeni. Curând aveam să socotesc moartea lui bine venită, căci puținesăptămâni după aceea se adeveri că vasul care căra bunurile tatălui meu sescufundase. Curajul meu tineresc nu putea fi biruit însă de această nenorocire.Am prefăcut în bani tot ce rămăsese de la tatăl meu și am pornit în lumealargă să-mi caut norocul. Am plecat însoțit de un bătrân slujitor al tatălui meu,căruia îi eram atât de drag, încât nu se îndura să mă lase singur și ținea morțișsă-mi împărtășească soarta.Ne-am îmbarcat în portul Bassora. Aveam vânt prielnic. Vasul pe carepluteam se îndrepta spre India. După cincisprezece zile de călătorie, căpitanulne vesti că se apropie o furtună; fața îi era îngândurată, căci se părea că nucunoaște prea bine locurile acelea și nu-i era ușor să țină piept furtunii. Poruncisă se strângă grabnic toate pânzele și înaintam acum foarte încet. Se lăsasenoaptea – o noapte senină și rece – iar căpitanul începuse să creadă căsemnele prevestitoare ale uraganului îl înșelaseră. Deodată se ivi o corabie pecare n-o văzusem până atunci și care trecu foarte aproape de noi. Pe punteaacelei corăbii izbucniră strigăte și urlete sălbatice, nelalocul lor înainteaînspăimântătorului ceas al furtunii. Căpitanul stătea alături de mine, alb cavarul.— Corabia mi-e pierdută! strigă el. Pe lângă noi a trecut moartea!Până să pricep ceva, oamenii de pe vasul nostru dădură buzna, răcnind.— Ați văzut-o? S-a sfârșit cu noi!Căpitanul porunci să se citească din Coran cuvinte de îmbărbătare și trecuel însuși la cârmă. Zadarnic! Urgia se întețea văzând cu ochii; nu trecu nici unceas și vasul se opri pe loc, troznind din încheieturi. Oamenii coborâră în bărciși, când ultima barcă părăsi puntea, corabia se scufundă, iar eu m-am pomenidintr-o dată plutind pe apă, sărac ca un cerșetor. Nenorocirea însă nu sesfârșise... Furtuna vuia tot mai cumplit. Barca plutea în voia valurilor. L-am
îmbrățișat pe bătrânul slujitor și ne-am jurat să rămânem alături până lamoarte. În sfârșit se crăpă de ziuă. Dar odată cu ivirea primelor raze de soare,vântul se năpusti asupra bărcii noastre și o răsturnă. Nu i-am mai văzutniciodată pe tovarășii mei de călătorie, marinarii. Izbitura mă năucisese; cândm-am trezit, mă aflam în brațele bătrânului și credinciosului meu servitor,care scăpase cu viața agățându-se de barca răsturnată și mă târâse lângă el.Furtuna se potolise. Nu mai rămăsese nici urmă din vasul nostru, dar îndepărtare se ivi o altă corabie și valurile ne purtau către ea. Când ne-amapropiat, am văzut că era corabia care trecuse pe lângă noi în noaptea depomină și care pricinuise căpitanului nostru atâta spaimă. M-a cuprins o teamăciudată la vederea vasului acela. Înfricoșătoarele vorbe ale căpitanului, carese adeveriseră atât de cumplit, înfățișarea vasului pustiu, la bordul căruia nuse zărea țipenie de om în vreme ce ne apropiam, oricât am strigat noi, totulm-a umplut de groază. Totuși aceasta era singura noastră scăpare; de aceeaam slăvit numele Profetului care ne dăruise ca prin minune viața.Am vâslit cu mâinile, cu picioarele, îndreptându-ne către parâma de laprova corabiei. În sfârșit, am izbutit să o apucăm; la strigătele noastre – niciun răspuns, o muțenie desăvârșită. Atunci ne-am cățărat pe odgon – eu, fiindmai tânăr, în frunte. Dar, o, ce înfiorător! Ce priveliște cumplită mi s-a înfățișatpășind pe punte! Pe podeaua înroșită de sânge zăceau douăzeci-treizeci demorți în straie turcești; un bărbat în veșminte de preț cu sabia în mână, trasla față, galben – mort și el – era țintuit de catargul din mijloc și un piron mareîi străpungea fruntea. De frică, mi s-au tăiat picioarele; abia mai cutezam sărăsuflu. În cele din urmă, bătrânul slujitor mă ajunse. Puntea aceea fără urmăde viață, acoperită numai de leșuri îngrozitoare, îl buimăcise și pe el. Cu fricaîn suflet, am înălțat o rugă către Profet, și numai după aceea am cutezat săpășim înainte. Ne uitam mereu în jurul nostru, cu grijă, temându-ne că ne-arputea ieși în cale altceva și mai înspăimântător. Dar nimic nu se clintea. Nu sevedea țipenie de om viu – numai noi și întinsul apelor. Nu îndrăzneam săvorbim cu glas tare, de teamă ca nu cumva căpitanul mort și țintuit de catargsă-și întoarcă ochii sticloși către noi sau ca unul din morți să miște capul. Încele din urmă, am găsit o scară ce ducea înăuntrul vasului.
