Descriere
Oh, biiip, aveam să mor.Urma să am o moarte oribilă, înspăimântătoare, dureroasă.Mi-am dus rapid mâna într-o parte să iau Taser-ul roz, care ştiam că nu era acolo. De ce mi-aş fidorit vreodată aşa ceva? La ce mă gândeam? Să lucrezi la Agenţia Internaţională de Securitatepentru Paranormali trebuie că era aproape o servitute absolută şi, desigur, avusesem câteva ciocniripericuloase cu vampiri, vrăjitoare şi silfi fantastic de ciudaţi, dar toate astea nu erau nimic încomparaţie cu primejdia pe care-o înfruntam de data asta.Sport pentru fete.Jucam fotbal ― fără apărătoare pentru gambe. Fata pe care se presupunea că trebuie s-ocontraatac (o creatură atât de mătăhăloasă, încât aş fi jurat că era trol) se năpustea spre mine,scoţând practic abur pe nări. Mi-am adunat forţele pentru impact.Apoi m-am mirat că era atât de senin. Nu se vedea niciun nor pe cerul de toamnă. Dar de ce măuitam eu la cer? Poate că avea legătură cu brusca mea neputinţă de a respira. Haideţi, plămâni!Haideţi! La un moment dat, trebuiau să-nceapă să lucreze, corect? Pete strălucitoare îmi jucaudinaintea ochilor şi aproape că mi-am văzut necrologul: Tragedia a lovit în timpul unui meci defotbal. Ce umilitor!În cele din urmă, aerul binecuvântat a ajuns în plămânii mei. Un chip familiar, încadrat de părlung şi negru, s-a aplecat deasupra mea. Prietena mea dintotdeauna, Carlee.― Eşti OK? m-a întrebat.― Green! s-a auzit ca un lătrat o voce de tenor. Eram aproape sigură că domnişoara Lynn aveaun glas mai gros decât iubitul meu. Mişcă-ţi fundul şi întoarce-te să joci!Ah, Green. Păruse un nume de familie drăguţ atunci când Lend mi-l schimbase şi-mi falsificasedocumentele legale. Totuşi, cu cât domnişoara Lynn îl striga mai des, cu atât îmi plăcea mai puţin.― GREEN!Carlee mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic.― E-n regulă. Nici eu nu-s bună la fotbal.A zâmbit şi s-a îndepărtat fugind. Nu era deloc adevărat că nu era bună la fotbal.Nu era drept. Mă aflam aici, stând ca o idioată pe un teren plin de noroi, în timp ce Lend eraplecat la colegiu. Ce pierdere de vreme! Şi, oricum, cine ştie cât timp îmi mai rămăsese? Ce seîntâmpla dacă-mi consumam la fotbal preţioasele rămăşiţe ale sufletului?Poate că reuşeam să obţin o adeverinţă de la un doctor. O vedeam aievea ― „Către cei interesaţi:Evie are o caracteristică rară, şi anume nu are suficient suflet ca să trăiască o viaţă normală. Deaceea, trebuie de îndată şi pentru totdeauna scutită de efort fizic care implică transpiraţie şi să fiedărâmată în noroi.”Ridicol. Pe de altă parte, poate că merita o încercare. Tatăl lui Lend avea nişte cunoştinţe laspital…M-am ferit de minge, care a vâjâit pe deasupra capului meu. Una dintre coechipierele mele, oroşcată răutăcioasă, mi-a strigat cu încredere în timp ce alerga:― Lovitură cu capul, Green! Lovitură cu capul!Carlee s-a oprit.― Mimează că ai crampe!Şi mi-a făcut cu ochiul ― genele îi erau acoperite abundent cu rimei.Mi-am dus mâinile la burtă şi mi-am târşâit picioarele spre domnişoara Lynn, care se afla la liniaalbă trasată pe iarba care scârţâia sub tălpi, de unde supraveghea jocul, ca un general de război.Şi-a dat ochii peste cap.― Acum, ce mai e?Sperând că faţa mea palidă îmi era măcar o dată de folos, am scâncit:― Crampe. Groaznice.Nu mă credea şi amândouă ştiam asta, dar în loc să-mi dea minciuna pe faţă, şi-a dat ochii pesecap şi-a arătat cu degetul mare către linia de tuşă.― Data viitoare o să fii portar.Mulţumesc foarte mult, Carlee. O idee genială. M-am îndepărtat de ea şi m-am prăbuşit lapământ, agăţându-mă de iarba rară, uscată.Nu aşa se presupune că trebuia să fie la liceu.Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt cât se poate de recunoscătoare că mă aflu aici. Mi-am doritdintotdeauna să fiu un om normal, să merg la o şcoală normală, să fac lucruri normale. Dar totul eaşa de… de…Normal.De când a început şcoala, cu o lună în urmă, n-a avut loc nici măcar o ciorovăială. Şi nicipetreceri dezlănţuite, la care să fie chemaţi poliţiştii. Cât despre balurile mascate, întâlnirile Ialumina lunii şi săruturile pasionale pe coridoare, tot ce pot spune este că Easton Heights, fostul meuserial TV favorit, primise o lovitură de imagine.Totuşi, încă mai cred că dulăpioarele din vestiar sunt mişto.Am rămas cu o mână la burtă, pentru a păstra aparenţele. Poziţia asta ― eu prăbuşită la pământ― era mult mai drăguţă fiind asumată voluntar. M-am uitat la un mic nor care trecea pe cer.M-am încruntat. Era un nor ciudat. Pe lângă faptul că era solitar pe cerul altminteri senin, mai eraceva cu el… ceva diferit. Oare să fi fost lumina unui fulger?― Am spus: ai de gând să mergi la ora următoare?Uimită, m-am ridicat şi am făcut o grimasă către domnişoara Lynn.― Da, sigur, mulţumesc.M-am grăbit să intru. Lucrurile chiar că erau plictisitoare, dacă ajunsesem să caut ceva interesantîn nori.
