Descriere
În anul 1991 am reușit să-l conving pe Arșavir Acterian să publice Jurnalul surorii sale (care murise înurmă cu 33 de ani) la Editura Humanitas, după o ședere de mai mulți ani la Editura Eminescu, undeintenționase să-l publice inițial. Ediția îngrijită de mine – cu fragmentele în franceză traduse și întregvolumul colaționat cuvânt cu cuvânt, după manuscrisul ori ginal, răspândit în caiete, dar și pe foi volante –aștepta dac ti lografiată, din anii ’80, să vadă lumina tiparului.Strălucitul Jurnal, la a cărui tipărire Jeni Acterian nu a consimțit niciodată, se afla de șapte ani înanticamera direcției Editurii Eminescu, pe care a împărțit-o, în tot acest răstimp, cu ediția în trei volumemasive a scrierilor celuilalt frate al lui Arșavir, Haig Acterian, cu manuscrisul despre Mirare și celedouă Jurnale ale lui Arșavir însuși, cu Jurnalul sculptorului Ion Murnu și cel al lui Ştefan Baciu, cuediția de Scrieri în mai multe volume a lui Vasile Băncilă, toate predate de mine conducerii editurii, cureferate de susținere, înainte de 1989.Jurnalul lui Jeni Acterian a apărut, așadar, în 1991 la Editura Humanitas, dar cu un titlu – Jurnalulunei ființe greu de mulțumit – ușor modificat față de cel din manuscris. Titlul original, Jurnalul uneifete greu de mulțumit, s-a păstrat în contractele pe care le-am semnat atunci, Arșavir Acterian și cu mine,cu editura. Modificarea s-a făcut la sugestia lui Gabriel Liiceanu, care dorea să protejeze lectura unuidocument de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale. În plus, atârnala vremea aceea, deasupra noastră și a traducătorului lui Heidegger în limba română, orizontul Ființei șial sintagmelor-pereche in-der-Welt-Sein, zum-Tode-Sein care tutelează sutele de pagini scrise de JeniActerian în limba română și într-o franceză ce sună ca o limbă maternă, tulburându-ne la lectură prinvaloarea lor premonitorie: „Cred că e absolut imposibil să nu mor tânără“, scrie undeva autoarea.Arșavir a consimțit să schimbe titlul, dar nu prea ușor, așa că am intervenit și eu ca să-l conving căînlocuirea cuvântului fată cu ființă îl va ajuta pe cititor să înțeleagă existențialismul unei remarcabilepersonalități interbelice, dincolo de orice reducții la feminitate, adolescență și chiar la (i) sau(a)moralitate. Dar în sinea mea știam că Jeni Acterian alesese un titlu aparent prozaic dintr-o oroare pecare a avut-o întotdeauna pentru cuvintele mari, oroare pe care au împărtășit-o toți intelectualii vremii.Eugen Ionescu vitupera în volumul său Nu sau într-un articol intitulat «Contra literaturii» împotrivatextelor lipsite de cuvintele adevărate, de cuvintele simple și nude, de chiuitoarele interjecții. JeniActerian nu s-a ferit de acest veșmânt simplu al cuvintelor, de interjecții, de diminutive, mai ales înformulele de adresare. După ce-și pierduse sora mult iubită, Arșavir tânjea după strigătele de bucurie șihorbota de interjecții și apelative alintate în diminutive care se revărsau ca o cascadă când Jeni îșiîntâmpina prietenele – ca o fată sau o adolescentă neîmblânzită.Cunoscând-o mai bine decât oricine pe autoarea Jurnalului unei fete greu de mulțumit, ArșavirActerian se gândea să revină la titlul inițial la o viitoare ediție.Oricum, nu înceta să se întrebe dacă face bine publicând Jur nalul pe care știa că sora lui voise decâteva ori să-l ardă. Îndoielile îi dispăreau, cel puțin pe moment, de îndată ce-i aminteam cădactilografiase numeroasele caiete și că lucrul de îngrijire a ediției, la care mă angajasem cu acordullui, reprezenta deja o alegere: decizia absolut normală de a tipări unul dintre cele mai importante jurnaleale literaturii române.
