Descriere
— Nu va mai dura mult. Lucrurile încep deja să se schimbe.Distant, răspunsul urmă după o pauză îndelungată, încărcată de suneteelectrostatice.— Ştiu, ştiu. Sper să nu ne fi mişcat prea repede. Încă nu amcertitudinea că sunt pregătiţi.— De ce trebuie să spui întotdeauna astfel de prostii? Am aşteptatsuficient.— Da, sunt de acord, numai că… Nu avem nici cea mai vagă idee desprece sarputea întâmpla.— Luther, ăsta a fost dintotdeauna cusurul tău. Eşti mereu nehotărât şinesigur. Mă întreb uneori de ce teamţinut atâţia ani prin preajma mea.— Un lucru e cert: unii nu vor fi deloc bucuroşi de rezultat.De la celălalt capăt al liniei se auzi un sunet ciudat, ca şi cum ar firăsunat pe ascuns un hohot de râs silenţios.— Aşa e… unii vor suferi. Cred că tu vei fi unul dintre ei.— Ce vreţi să spuneţi?— Luther, nu pot crede că ţiaiimaginat o clipă căţivoi permite să tefoloseşti de opera mea, în interesul tău personal.Glasul se pierdu, înlocuit fiind de interferenţele şi pocniturileelectrostatice din aer, după care reveni:— Ştii la fel de bine ca toţi ceilalţi că ţinutul ăsta e al meu. Eu lamformat şi nu am de gând să renunţ la el. Nuţimai permit să te amesteci întreburile mele.— Dr. Harding, ce vreţi să spuneţi?— Este creaţia mea, îmi aparţine şi mă folosesc de ea după bunul meuplac. Cred că miaajuns până acum, să mi se tot spună ce am voie şi ce nu amvoie să fac. Parteneriatul nostru a luat sfârşit, Luther.— Maximus, ceaide gând să faci? Nu te poţi rupe de restul lumii.Liniştii îi urmă o răsuflare îngreunată şi zgomotul unor obiecte masive înmişcare.— La revedere, Luther.— Maximus? Maximus!În receptor au răsunat mai multe pârâituri, după care saîntreruptcomplet legătura.Ce să însemne aceasta? Şiapierdut minţile?Dr. Luther Kincaid îşi ridică privirea şi şopti în cerul nopţii:— Să ne ierte Dumnezeu nesăbuinţa de a da naştere unei lumi noi.Capitolul 1SECRETUL UNUI BĂIEŢEL.În dumbrava domnului Ratikan locuia un băieţel, pe nume Edgar. Chiardacă nu era avut, se bucura de strictul necesar şi era vesel şi zburdalnic în ceamai mare parte a timpului.Unii ar putea spune că Edgar era la fel de slăbuţ şi de firav ca toţi băieţiicare munceau în dumbravă, dar naravea dreptate decât pe jumătate, întrucâtştim cu toţii că există două tipuri de copii slăbuţi: unii sunt fragili ca firele deiarbă, iar alţii isteţi şi sprinteni ca gândul. Edgar făcea parte din cea de a douacategorie: era un băiat zvelt, puternic şi iute ca un ogar.Adânc în inima dumbrăvii exista un locşor retras şi liniştit, unde teputeai adăposti de arşiţa amiezii şi puteai trage un pui de somn pe iarbă, subcoroanele dese şi joase ale copacilor. Spre deosebire de ceilalţi băieţi, Edgar nuera genul care să se furişeze şi să aţipească la umbra arborilor, ci, mai curând,îl puteai găsi în toiul unei năzdrăvănii, adică exact în momentul când începepovestea noastră.Întrunloc ferit din dumbravă, Edgar se legăna de zor pe o creangăînainte şi înapoi, încercând săşifacă suficient elan, cât să sară peste o potecănăpădită de buruieni şi să se prindă de altă cracă, la cincişasepaşi distanţă.În două încercări sadesprins prea târziu şi a zburat prin aer cu picioarele înfaţă, bufnind puternic pe spate, chiar în mijlocul potecii.Hotărât să nu se dea bătut, Edgar încercă şi a treia oară, tentativă înurma căreia a planat prin aer întrorână şi saizbit de trunchiul unui copac,alegânduseastfel cu nasul însângerat.Gălăgia nu putea să nuiatragă îndată atenţia proprietarului dumbrăvii,domnul Ratikan, un bărbat înalt şi ghebos, decis întotdeauna să pună capătdistracţiei şi bucuriei lui Edgar.În mijlocul celui mai amplu balans, Edgar perie cu braţele frunzelecopacului şi, odată ce pendulă înapoi, domnul Ratikan îl lovi cu bastonul directpeste picioare.— Dăteimediat jos deacolo!strigă înfuriat bărbatul. Chipul alb ca varulal domnului Ratikan era completat deogură permanent crispată, ceifăcea cabuzele subţiri şi mustaţa lungă să arate ca două panglici roşii maronii, în jurulunei guri mereu nefericite.Lovitura de baston nu laconvins pe Edgar să renunţe. Ridicânduşidinavânt picioarele, Edgar se lansă în zbor şi, bătând aerul cu mâinile şipicioarele, reuşi de această dată să prindă craca aflată de cealaltă parte acărării, moment în care creanga sarupt şi Edgar saprăbuşit la pământ.A fost un moment de nespus ghinion pentru Edgar, de vreme ce domnulRatikan se enerva cumplit când cineva îi deteriora unul din preţioşii săi copacidin dumbravă.— Cu asta ai întrecut măsura! urlă domnul Ratikan, lovindulcubastonul pe Edgar în coaste.— Veneam numaidecât să vă caut, dar voiam mai întâi să mă distrezpuţin, răspunse Edgar, cu glas tremurat şi sec. Încercând să eviteîmpunsăturile de baston, se ridică în picioare, se ascunse în dosul trunchiuluişi îşi şterse şuviţa de sânge ce i se prelingea din nas. Bastonul domnuluiRatikan izbi trunchiul copacului, ratând de puţin ceafa băiatului.— Te duci imediat şi lucrezi la puieţi – şi să nu care cumva să te opreştidin muncă până nu termini douăzeci de pomişori!
