Descriere
Ascensiunea Lordului Întunecat.Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, ladistanţă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă,fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşivârâră baghetele sub pelerine, pornind întrunritm alert în aceeaşi direcţie.— Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi.— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală.Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iarpe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungifluturânduleîn dreptul gleznelor.— Credeam cosă întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feţei sale fiindcând luminate de lună, când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau.A fost ceva mai dificil decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eştiabsolut convins că vei fi bine primit?Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră ladreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul viu se unduia odată cu ei,continuânduseîn depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat,care se iviră deodată în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers:ridicară amândoi mâna stângă, ca întrunfel de salut, şi trecură direct prin ele,ca şi când metalul negru ar fi fost din fum. Arbuştii de tisă de pe margineînăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, îndreapta lor.Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptândopeste capul tovarăşuluisău, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb calaptele, care se plimba maiestuos dealungul gardului viu.— Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni… pufni Yaxley,băgânduşibagheta înapoi sub pelerină.La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos, iar prinochiurile în formă de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau nişte luminiţe.Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărduleţul viu susurao fântână. Pietrişul sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley şi Plesneală segrăbeau să ajungă la uşa de la intrare, care începu să se deschidă spre interiorpe măsură ce se apropiau, deşi nimeni nu părea sofi atins.Holul slab luminat era spaţios şi somptuos decorat, cu un covor splendidacoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereţiîi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor.Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv, care dădea încamera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, apoi, Plesneală învârti mânerul debronz.Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şisculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă laîntâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau întrunşemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur.Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau culipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu dinpeisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în josdeasupra mesei, rotinduseîncet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, şireflectânduseîn oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimenidintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea săidea vreoimportanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El păreasă nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte oprivire în sus.— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul mesei. Nu maiaveaţi mult şi întârziaţi.Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului, astfel încât noilorveniţi le fu greu la început săidistingă altceva decât silueta. Totuşi, înmomentul în care ajunseră mai aproape, putură săiobserve chipul spân care îistrălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi roşieticiscânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea olumină sidefie.— Severus, aici, zise CapdeMort,arătând spre locul din dreapta sa.Yaxley – lângă Dolohov.Cei doi ocupară locurile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirilese fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se adresă întâi CapdeMort.— Deci?— Stăpâne, Ordinul Phoenix intenţionează să îl mute pe Harry Porter dinlocul unde se află acum în siguranţă, sâmbăta viitoare, la căderea nopţii.În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate,alţii începură să se foiască, ochii fiinduleaţintiţi în direcţia lui Plesneală şi alui CapdeMort.— Sâmbătă… la căderea nopţii, repetă CapdeMort.Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încâtunii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă parte, de teamă să nu fiepârjoliţi de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală seuită calm în ochii lui CapdeMortşi, după câteva clipe, gura lipsită de buze aacestuia se chirci întrunfel de zâmbet.— Bun. Excelent. Şi această informaţie vine…— De la sursa despre care am vorbit, spuse Plesneală.— Stăpâne!
