Descriere
CUM ŞI-AR PUTEA IMAGINA CINEVA VREODATĂ CĂ s-ar putea trezi cu omoartă în braţe şi că nu-i va mai vedea niciodată chipul al cărui nume şi-laminteşte. Nimeni nu se gân-deşte că o persoană anume va muri în cel mainepotrivit mo-ment, deşi asta se întâmplă mereu, şi în general oamenii credcă nimeni nu trebuie să moară lângă ei pe neaşteptate. Adesea se ascundfaptele sau împrejurările: celor în viaţă şi celui care moare – dacă are timp săşidea seama – le provoacă adesea un sentiment de ruşine forma morţiiposibile şi înfăţişările sale şi, de asemenea, cauza ei. O indigestie provocatăde o masă cu fructe de mare, o ţigară aprinsă când eşti pe cale de a adormişi care aprinde cearşafurile sau, inai rău, o pătură de lână; o alu-necare laduş – ceafa – când zăvorul este tras la uşa băii, un fulger care loveşte uncopac de pe un mare bulevard şi acest copac, în cădere, striveşte saudecapitează un trecător, poate un străin; să mori în şosete, ori la frizer, cu obavetă mare pe umeri; într-un bordel sau la dentist; ori mâncând peşte şiînghiţind un os, să mori înecat precum copiii a căror mamă nu se află înpreajmă ca să le bage degetul în gât şi să-i salveze; să mori bărbierit doarpejumătate, cu un obraz plin de spumă şi cu barba asimetrică până lasfârşitul veacurilor dacă nimeni nu observă şi nu termină treaba dintr-o milăestetică; ca să nu mai vorbim despre mo-mentele cele mai lipsite de nobleţeale vieţii, cele mai secrete, despre care oamenii nu mai vorbesc după ce iesdin adolescenţă, pentru că apoi nu mai există pretext, deşi mai sunt unii carevorbesc despre ele glumind, o glumă lipsită întotdeauna de haz. Dar aceastaeste o moarte groaznică, se spune despre unele morţi; dar aceasta este omoarte ridicolă, se spune, de aseme-nea, printre hohote de râs. Oamenii râdîn hohote pentru că se vorbeşte despre un duşman care în sfârşit a murit saudespre cineva îndepărtat, cineva care ne-a insultat sau care locuieşte întrecut de mult timp, vreun împărat roman, un străbunic ori cine-va putemicdin a cărui moarte grotescă nu se percepe decât dreptatea încă vitală, încăomenească, pe care, în fond, am dori-o pentru toată lumea, inclusiv pentrunoi. Cât de mult mă bucur de această moarte, cât o regret, cum osărbătoresc! Uneori, râdem doar pentru că mortul este pentru noi unnecunoscut, despre a cărui nenorocire în chip inevitabil insignifiantăcitim înziare, sărmanul de el, spunem printre râsete, moartea devine atunci oreprezentaţie ori un spectacol care pot fi comentate, întâmplările toate carese povestesc, se citesc sau se ascultă, sunt percepute ca teatru, existăîntotdeauna un procent de irealitate în ceea ce ne comunică, este ca şi cumnimic nu s-ar întâmpla niciodată cu adevărat, nici măcar ceea ni se întâmplănouă înşine şi ţinem minte. Nici măcar ceea ce ţinem minte.Există un procent de irealitate în cele întâmplate mie, întârnplare carenici măcar nu s-a sfârşit încă, sau probabil că un alt timp verbal ar trebuifolosit aici, cel clasic în limba noastră, timpul povestirii, ar trebui să spun cemi s-a întâmplat, deşi nu s-a sfârşit. Acum, în timp ce povestesc, s-ar puteasă mă apuce râsul. Dar nu cred, deoarece tot ce s-a întâmplat este încă prezent,iar moarta mea nu locuieşte în trecut de mult timp, n-a fost niciputemică, nici o duşmană şi, fară îndoială, n-ar fi cinstit să spun nici că a fosto necunoscută, deşi atât de puţin ştiam despre ea când a murit în braţelemele – acum, în schimb, ştiu mai multe. Din fericire încă nu era goală, sau nude tot, tocmai ne scoteam hainele unul celuilalt, aşa cum face de obicei uncuplu care face dragoste prima dată, aşa este în nopţile inaugurale care iauînfăţişarea neprevăzutului sau în care cei doi se preface că nu au premeditatnimic pentru a lăsa pudoarea întreagă şi pentru avea o senzaţie de inevitabil,care le va îngădui să nu se simtă vinovaţi, oamenii cred în predestinare şi înmanifestarea destinului, atunci când le convine. Ca şi cum toţi am dori săputem spune, la nevoie: „Nu eu am căutat-o, n-am vmt asta”, când lucrurileiau o întorsătură proastă sau deprimantă, sau le regre-tăm, sau dacă ne dămseama că am făcut rău. Nu eu am căutat-o, n-am vrut asta, ar trebui să spunacum, când ştiu că ea a murit şi că a murit în chip nepotrivit în braţele meleaproape fără să mă cunoască – nu e drept, nu se cuvenea să fiu lângă ea.„Nu m-ar crede nimeni dacă aş spune asta, şi asta nu contează totuşiaproape deloc, din moment ce eu sunt cel care povesteşte, şi mi-e totunadacă mă ascultă sau nu cineva. Nu eu am căutat-o, nu am vrut asta, spunacum, iar ea însă nu mai poate să spună acelaşi lucru şi nimic altceva, nici sădezmintă vorbele mele, ultimele cuvinte pe care le-a spus au fost: „Vai,Doamne, şi copilul„. Primul lucru pe care-l spusese a fost: „Nu mă simt bine,nu ştiu ce-i cu mine„. Ca să fiu mai exact, a fost primul lucru pe care l-a spusdupă ce ne-am întrerupt, eram în dormi-torul ei şi aproape întinşi pe pat, pejumătate îmbrăcaţi, pe jumătate dezbrăcaţi. Brusc s-a retras şi mi-a acoperitbuzele cu mâna de parcă ar fi vrut să le sărute în continuare fară vreun altgest afectuos şi fără alt contact, m-a dat la o parte cu o mişcare uşoară şi s-amtors cu spatele la mine, iar când am întrebat-o „Ce e?„, mi-a răspuns astfel:„Nu mă simt bine, nu ştiu ce-i cu mine„. Atunci i-am văzut ceafa pe care nu iovăzusem nicio-dată înainte, cu părul ridicat, un pic încurcat şi un pictranspirat, şi nu era cald, o ceafa cum aveau femeile în secolul XIX, cu fire depăr negru şi lipit, ca de sânge aproape uscat, sau noroi, ceafa cuiva care aalunecat în baie, şi care a mai avut timp să închidă robinetul.
