Descriere
Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de multte iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţasa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se puteaaşa ceva.La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit să-l las să plece delângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut demâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venisesorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. A râsde absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot săspun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut săcred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă”.Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă înpropriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul că ceidin spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-adat ultima răsuflare.Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte dupănoapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru lunilungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită.Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile melefete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit.Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şiliniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am începutsă mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea unsemn.Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu eracuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre.Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fimai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburândsuprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui momentcare trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltălume. Mă voi opri acum”.Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boalaAlzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei părargintiu îi înconjura faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avutsenzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de aniîn urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy,parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poateîntâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-amsimţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşade îngrozitoare”.Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus.Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminteeste dragostea”. Şi a dispărut.Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acelmoment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim esteunicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne.Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acelmoment va rămâne pe veci în inima mea.Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi,când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că teiubesc?”
