Descriere
Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă şi încălzi oasele fragileale bătrânilor, care ieşiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămasîn pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoţi la aer curat de vreme ce ochiilui nu vedeau decât coşmarurile proprii şi urechile îi erau ferecate în faţa zarveiiscate de păsărele. Josefina Bianchi, actriţa, în rochia lungă de mătase în careîn urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov şi cu o umbreluţă menităsă-i apere tenul de porţelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curândaveau să fie potopite de flori şi bondari.— Bieţii băieţi, surâse octogenara, percepând tremurul uşor al florilor de numă-uita şi ghicind acolo prezenţa adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret şise ascundeau în vegetaţie ca să-i pândească paşii.Colonelul se deplasă cu câţiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-isuporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară şi asaluta drapelul naţional, ca în fiecare dimineaţă, îşi prinsese la piept medaliiledin carton şi tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-opermitea, răcnea ordine soldaţilor şi le poruncea bătrâneilor tremurători săelibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiţi de infanteriştii care defilaumândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonicprecum un vultur invizibil şi soldaţii luară poziţia de drepţi, încremeniţi, cuprivirea înainte, tobele răsunară şi voci virile intonară imnul sacru pe care doarel îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcutăşi discretă aşa cum sunt îndeobşte aceste femei, înarmată cu un şervet cucare i-a şters balele care i se scurgeau pe la colţurile gurii şi îi udau cămaşa. Avrut să-i ofere o decoraţie sau s-o înalţe în grad, însă ea s-a întors şi l-a lăsatbaltă, cu intenţiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă îşi mai murdăreşteizmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cines-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduvacea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauzaunei răni de glonţ care-i făcuse praf sistemul digestiv şi-o pironise definitiv întrunscaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea maimică neatenţie îi şterpeleau agrafele şi panglicile, lumea asta e plină de hoţi şiticăloşi.— Hoţii! Mi-au furat papucii! ţipă văduva.— Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingeala soare.Invalida a continuat să-şi ţipe acuzaţiile până a rămas fără aer şi-a fost nevoităsă tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forţe ca să întindă undeget artritic către satirul care-şi deschidea prohabul pe furiş ca să le aratedoamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepţia uneicucoane mărunţele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cuoarece tandreţe. Era amorezată de stăpânul ei şi seara lăsa uşa întredeschisă,doar-doar l-o face să se hotărască.— Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată îşiamintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cumonede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru carese petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că unmarinar n-ar fi reuşit să-l ridice în spate.— Unde-mi sunt monedele de aur ?— Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului curotile.
