Descriere
La şaptesprezece ani, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Ştiu că sunt oameni care se miră când spun acest lucru. Mă privesc ciudat ca şi cum ar încerca să pătrundă ce s-ar fi putut întâmpla atunci demult, chiar dacă eu rareori mă deranjez să le explic. Pentru că am trăit aici cea mai mare parte a vieţii mele, nu simt că trebuie să o fac decât dacă vreau eu şi, oricum, asta ar cere mult mai mult timp decât sunt dispuşi majoritatea oamenilor să-mi ofere. Povestea mea nu poate fi rezumată în două sau trei propoziţii şi nici nu poate fi simplificată pentru a putea fi imediat înţeleasă de ceilalţi. Cu toate că au trecut patruzeci de ani, oamenii care m-au cunoscut la vremea aceea şi încă locuiesc aici acceptă absenţa explicaţiilor mele fără discuţie. Într-un fel sau altul, povestea mea este şi a lor, pentru că a fost ceva prin care am trecut cu toţii. Cu toate acestea, eu am fost cel mai implicat. Am cincizeci şi şapte de ani, dar chiar şi acum, îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în anul acela, până în cele mai mici detalii. Adesea retrăiesc acel an, readucându-l la viaţă şi, când o fac, mă copleşeşte mereu un amestec ciudat de tristeţe şi de bucurie. Sunt momente când aş vrea să pot da timpul înapoi şi să alung toată tristeţea, dar am sentimentul că, dacă aş face-o, ar dispărea, deopotrivă, şi bucuria. Aşa că iau amintirile aşa cum vin, acceptându-le pe toate şi lăsându-le să mă călăuzească, ori de câte ori sunt în stare. Lucrul acesta se întâmplă mult mai des decât las să se înţeleagă. Este 12 aprilie, în ultimul an al mileniului, şi, în timp ce plec din casă, arunc o privire în jur. Cerul este mohorât şi gri, dar, când trec pe stradă, observ că sângerii şi azaleele sunt în floare. Îmi ridic puţin fermoarul de la jachetă. Aerul este răcoros, ştiu însă că este doar o chestiune de săptămâni până când vremea va deveni în mod constant plăcută, până când cerul cenuşiu va capitula în faţa acelor zile care fac din Carolina de Nord unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Cu un suspin, simt cum totul se întoarce la mine. Închid ochii şi anii încep să se deruleze în sens invers, mergând încet ca limbile unui ceas care se rotesc în direcţie greşită. Ca şi cum aş privi prin ochii altcuiva, urmăresc cum devin mai tânăr şi îmi văd părul schimbându-se din cărunt în şaten. Simt cum ridurile din jurul ochilor încep să se netezească, iar braţele şi picioarele sunt tot mai viguroase. Învăţături pe care le-am deprins cu vârsta devin tot mai neclare şi îmi recapăt candoarea pe măsură ce se apropie anul acela memorabil. Apoi, ca şi mine, lumea începe să se schimbe: drumurile se îngustează şi unele sunt acum acoperite cu pietriş, întinderea suburbană a fost înlocuită cu pământul arabil, pe străzile din centru forfotesc oameni care privesc în vitrine în timp ce trec pe lângă brutăria lui Sweeney şi magazinul de carne al lui Palka. Bărbaţii poartă pălării, femeile – rochii. La curtea de justiţie, spre capătul celălalt al străzii, bate ceasul din clopotniţă… Deschid ochii şi mă opresc. Stau în faţa bisericii baptiste şi, când mă uit la fronton, ştiu exact cine sunt. Mă numesc Landon Carter şi am şaptesprezece ani. Aceasta este povestea mea şi promit să nu omit nimic. La început, veţi zâmbi şi, mai apoi, veţi plânge – să nu spuneţi că nu aţi fost avertizaţi.