Descriere
John Messner se agăţa cu o mână de bara oscilantă, ca să ţină sania pedirecţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de mănuşă, îşi freca obrajii şinasul fără încetare. Uneori, când amorţeala se înteţea, se freca, sarputeaspune, cu furie. Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, alecărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai rămânea din chipul luiera protejat de o barbă deasă, castaniuaurie,aflată sub o crustă subţire degheaţă.În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la refuz, trasă de unatelaj format din cinci câini. Frânghia care atârna în urma săniei se freca depiciorul lui Messner. Când atelajul cotea din pricina meandrelor pistei pe care ourmau, bărbatul păşea peste funie. Cum existau multe cotituri, trebuia să sarădeseori peste ea şi, uneori, se împiedica. Părea neîndemânatic şi picioareleobosite îl trădau, astfel că, din când în când, sania îl lovea peste călcâie.„ Ajuns întrunloc unde pista pornea în linie dreaptă şi sania putealuneca o vreme fără să fie condusă de cineva, eliberă bara şi îşi lovi, de câtevaori, palma de lemnul tare. Astfel reuşi să îşi restabilească circulaţia sângelui.Dar, în timp ce o scutură, nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu cealaltă.— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători.Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori…— Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea temperatură, căci, dacănu sunt cel puţin 80 de grade sub zero, atunci sunt cu siguranţă 79.Îşi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şilpună iar înbuzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi către cer şi îşi plimbă ochii dealungul liniei orizontului până spre sud.— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu există nici urmăde soare…După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă:— Namfăcut prea mult drum. E prea ger pentru a călători.Brusc, le strigă „uuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa dreaptă părea sălîngrijoreze. Începu să o lovească, furios, de bară.— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, greoi, să seodihnească în zăpadă.Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi violenţă cu care îşiizbea mâna de lemn.— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un biped, vadresat casă trageţi la ham, vă ştie toate punctele slabe şi a făcut din voi nişte sclavi?Îşi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună sângele în mişcare.Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba.Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care descria, în urma lui,o cotitură gigantică, de multe mile lungime, pierzânduseîn dezordineafantastică a munţilor tăcuţi, acoperiţi de zăpadă. Înaintea lui, apa respectivă sedespărţea în numeroase braţe, înainte de a face loc insulelor din mijlocul ei.Insulele acelea erau tăcute şi albe.Nu se vedea nici un animal, nici o pasăre nu zbura prin aerul îngheţat şinici o insectă nu bâzâia prin văzduh, ca să spargă liniştea atotstăpânitoare. Nuse zărea nici o fiinţă omenească, nici o urmă care să pomenească de trecereacuiva pe acolo. Lumea era adormită şi părea cufundată în somnul morţii…John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei carelînconjura. Gerulera gata săiamorţească cugetul. Mergea înainte, cu capul aplecat, fără săobserve ceva în jurul lui, frecânduşiparcă automat nasul şi obrajii, izbinduşimâna de bara ce direcţiona sania, atunci când pista era dreaptă.Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc, îşi. Întoarseră privirilecătre stăpânul lor şi se uitară la el agitaţi şi întrebători. Genele le erauîngheţate, ca şi boturile. Gerul şi oboseala îi sleiseră de puteri.Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul lui. Cu greu îşiînălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se opriseră lângă o groapă. Nu era ocrăpătură, ci o groapă făcută de om în stratul de gheaţă, rezultat al trudei, alloviturilor de topor, având o adâncime de trei picioare şi jumătate.O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica faptul că nufusese folosită de ceva vreme. Messner îşi ridică privirea: câinii îi arătaseră dejaunde trebuia să meargă, fiecare bot alb şi neliniştit fiind îndreptat către potecadeabiatrasată prin zăpadă, care părăsea pista principală a fluviului şi duceacătre malul insulei.
