Descriere
Pistolarul (Seria Turnul Întunecat vol.1) de Stephen King -PDF Ronald Deschain si ka-tet-ul calatoresc impreuna, dar si separat, ajungand in lumi multistratificate si epoci indepartate. Destinul lui Roland se dezleaga in Turnul Intunecat, unde isi descopera sensul vietii. Susannah, Ete, Eddie si Jake si insusi personajul Stephen King sunt prinsi intr-un vartej de emotii, violente si descoperiri. „ Amestec de western, fantasy de inalt nivel, horror si science fiction, seria Turnul intunecat este una dintre cele mai excentrice pastise care s-au scris vreodata. Peste tot, referirile permanente si aluziile la figuri emblematice ale culturii moderne, printre care Stapanul inelelor de J.R. R. Tolkien, filme precum Cei sapte samurai, westernuri de Clint Eastwood sau povesti ca Vrajitorul din Oz. King se joaca inteligent cu toate aceste elemente.“ Fragment Hobbiţii erau mari când eu aveam nouăsprezece ani (număr cu o anumită importanţă în poveştile care urmează). În timpul Marelui Festival de Muzică de la Woodstock, prin noroaiele de la ferma lui Max Yasgur trebăluiau probabil vreo şase Merry şi Pippin, de două ori mai mulţi Frodo şi nenumăraţi Gandalfi hippy. Stăpânul inelelor al lui J.R.R. Tolkien avea o popularitate răsunătoare în zilele acelea şi, deşi n-am ajuns nici o clipă la Woodstock (regrete, regrete), presupun că eram şi eu măcar pe jumătate hippy. Suficient, în orice caz, încât să fi citit cărţile şi să mă fi îndrăgostit de ele. Cărţile din seria Turnul Întunecat, asemenea celor mai multe poveşti fantasy de mare întindere scrise de bărbaţi şi femei din generaţia mea (The Chronicles of Thomas Covenant, de Stephen Donaldson, şi The Sword of Shannara, de Terry Brooks, sunt doar două dintre multe astfel de exemple), s-au născut sub auspiciile operei lui Tolkien. Dar, cu toate că am citit cărţile în 1966 şi 1967, m-am abţinut de la scris. M-a impresionat (şi încă într-un mod de-o sinceritate cât se poate de duioasă) amploarea imaginaţiei lui Tolkien - ambiţia poveştii lui -, însă eu voiam să scriu genul meu propriu de poveste şi, dacă m-aş fi pus atunci pe treabă, aş fi scris-o pe a lui. Asta, cum îi plăcea răposatului Dick Nixon cel Viclean să spună, ar fi fost o greşeală. Graţie domnului Tolkien, secolul douăzeci era populat deja de toţi elfii şi vrăjitorii pe care putea să-i încapă. În 1967, nu aveam nici o idee despre ce gen de poveste ar putea fi, dar asta nu conta; eram convins că voi şti s-o recunosc atunci când avea să-mi taie calea. Aveam nouăsprezece ani şi eram arogant. Categoric suficient de arogant să simt că mai pot aştepta puţin să-mi vină muza şi să-mi scriu capodopera (căci eram convins că asta va fi). La nouăsprezece ani mi se părea că e dreptul meu să fiu arogant; la vârsta aceea, cel mai adesea, timpul încă nu apucă să-şi pună pecetea asupra ta. Mai apoi îţi răreşte părul şi-ţi taie avântul, după spusele unui cântec country în vogă, dar adevărul e că te văduveşte şi de altceva. Nu ştiam asta în 1966 şi 1967, iar dacă aş fi ştiut, nu mi-ar fi păsat. Îmi puteam imagina - cât de cât - cum e să ai patruzeci de ani, dar cincizeci? Nu. Şaizeci? Niciodată! Şaizeci de ani, ca vârstă, ieşea din discuţie. Iar la nouăsprezece ani exact aşa trebuie să fii. Nouăsprezece ani e vârsta la care spui: Păzea, oameni buni, că eu trag în piept TNT şi dau pe gât dinamită, aşa că, dacă ţineţi la viaţă, ştergeţi-o din calea mea - vine Stevie. Nouăsprezece ani reprezintă vârsta egoismului, când grijile personale sunt limitate ca număr. Aveam bătaie lungă, şi de asta îmi păsa. Aveam ambiţie cu carul, şi de asta îmi păsa. Aveam o maşină de scris pe care o căram după mine de la o mizerie de apartament la altul, mereu cu un pachet de ţigări în buzunar şi cu zâmbetul pe buze. Compromisurile vârstei mijlocii erau departe, povara bătrâneţii - dincolo de orizont. Aidoma protagonistului din cântecul acela al lui Bob Seger care e folosit acum la vânzarea de camioane, simţeam că am o putere fără margini şi un optimism aşijderea; buzunarele îmi erau goale, dar capul îmi era plin de lucruri pe care voiam să le spun şi inima îmi era plină de poveşti pe care voiam să le istorisesc. Sună dulceag acum; mi se părea minunat atunci. Mi se părea extrem de mişto. Mai mult decât orice voiam să trec de barierele mentale ale cititorilor mei, voiam să le fac praf şi să le schimb pentru vecie folosindu-mă doar de poveste. Şi simţeam că pot face lucrul acesta. Simţeam că mă născusem pentru a-l face.
