Descriere
Obeliscul negru de Erich Maria Remarque descarcă top cele mai bune cărţi online gratis.PDF Suntem în primăvara anului 1923, când Germania încearcă să-şi revină după Primul Război Mondial. Inflaţia creşte, iar marca germană se devalorizează şi ajunge să fie folosită drept hârtie de tapet în odăile celor disperaţi, ca un accesoriu al indiferenţei. Tânărul Ludwig Bodmer, angajat al firmei de monumente funerare Heinrich Kroll & Fiii, face cunoştinţă cu mica societate boemă care-l ajută să-şi uite măcar pentru o noapte, două îndoielile. Cu toată degradarea economică ce apasă viaţa locuitorilor, şarmul şi eleganţa anilor 1920 supravieţuiesc şi schiţează o mică pânză a existenţei vag amprentate de un lux vetust în hotelul Walhalla, în clubul de noapte Rote Muhle şi la bodega Blume. Ludwig, a cărui tinereţe a fost furată de război, e frământat de întrebări legate de viaţă în mijlocul acestui haos. Aşa ajunge să o întâlnească pe Isabelle, tânăra tulburată alături de care speră că va găsi iubirea, salvarea atât de căutată, dar şi sensul atrocităţilor unui război pe care lumea, încercând să subziste, deja începe să le uite. Fragment NU VA MÂNIAŢI, DACĂ DE DATA aceasta vă vorbesc de timpuri îndepărtate. Lumea se află din nou în penumbra apocalipsului; încă n-a dispărut mirosul de sânge şi praful ultimei prăbuşiri, că laboratoarele şi fabricile au şi început să lucreze la înaltă tensiune pentru dobândirea păcii prin inventarea unor arme cu care întregul glob pământesc să poată fi aruncat în aer. Pacea lumii! Niciodată nu s-a vorbit mai mult şi niciodată – ca în vremurile noastre – nu s-a făcut mai puţin pentru realizarea ei. Niciodată nu s-au pomenit mai mulţi falşi prezicători, mai multă minciună, mai multă moarte, distrugere şi lacrimi ca în secolul nostru – al douăzecelea – cel al progresului, al tehnicii, al civilizaţiei, al culturii de masă şi al uciderii în masă. De aceea nu vă mâniaţi, dacă privesc în urmă la anii legendari, când speranţa încă mai flutura ca un stindard deasupra capetelor noastre şi mai puteam da crezare unor erezii ca existenţa umanităţii, a dreptăţii, a toleranţei, precum şi că un singur război mondial ar fi de ajuns ca învăţătură pentru o generaţie. SOARELE LUMINEAZĂ BIROUL FIRMEI DE MONUMENTE funerare Heinrich Kroll & Fiii. Suntem în aprilie 1923 şi afacerile merg bine. Primăvara ne-a fost prielnică, vindem din plin şi prin aceasta sărăcim. Dar ce să facem? Moartea este necruţătoare şi nu poate fi înlăturată, iar doliul omenesc pretinde în cele din urmă monumente de piatră, marmură şi, dacă intervine sentimentul vinovăţiei sau o moştenire de seamă, solicită chiar costisitorul granit negru suedez şlefuit pe de-a întregul. Toamna şi primăvara sunt cele mai bune anotimpuri pentru negustorii accesoriilor de doliu – morţii sunt atunci mai numeroşi decât vara şi iarna; toamna, când seva vieţii se usucă, şi primăvara, când prinde forţe noi şi mistuie trupul slăbit, la fel cum un fitil prea gros topeşte o lumânare prea subţire. Aceasta este de altfel părerea abilului nostru gropar Liebermann de la cimitirul comunal, şi el se pricepe; are optzeci de ani, a îngropat mai bine de zece mii de cadavre şi cu banii agonisiţi din misitia cu monumente funerare şi-a cumpărat o casă cu grădină şi o crescătorie de păstrăvi pe malul râului, iar meseria lui i-a oferit prilejul să devină un beţivan convins. Nu urăşte nimic mai mult decât crematoriul oraşului. Îl socoteşte o concurenţă necinstită. Nici nouă nu ne e pe plac. Cu urnele nu-i rost de câştig. Mă uit la ceas. E aproape ora prânzului şi deoarece astăzi e sâmbătă, încetez lucrul. Pun capacul pe maşina de scris, duc aparatul de multiplicat „Presto” în spatele perdelei, strâng mostre de piatră şi scot din fixativ copiile fotografice ale monumentelor pentru eroii căzuţi în război şi ale podoabelor artistice funerare. Eu nu mă ocup numai de reclamă, ci sunt şi desenatorul şi contabilul firmei; de un an sunt şi singurul funcţionar administrativ, fără să fiu măcar de specialitate.