Descriere
Autoare a peste 20 de opere de fictiune, recompensata cu importante premii literare, tradusa in peste 20 de tari, scriitoarea Yoko Ogawa este o voce majora din literatura japoneza actuala. Romanul Hotel Iris poate fi interpretat ca o replica stralucita la Lolita lui Nabokov. Ce au in comun un traducator taciturn, vaduv de mai bine de 20 de ani, care traieste izolat pe o insula, si o fata de 17 ani, frumoasa, ce isi ajuta mama sa administreze hotelul familiei din oraselul turistic de pe coasta? De ce se ascunde barbatul departe de forfota litoralului? Exista voci care spun ca sotia traducatorului nu a murit de moarte buna. Oare esarfa zdrentuita si cu pete de sange descoperita de Mari in casa lui a fost arma crimei? Si atunci, ce o atrage pe tanara la el? Pericolul - atat de ispititor pentru o adolescenta bruscata de o mama prea severa -, sau intuitia unei afinitati improbabile? In Hotel Iris, Yoko Ogawa construieste cu mana sigura panopticul obsedant al fantasmelor violente care se nasc in mintea celor condamnati la singuratate.Fragment— Domnişoară, de ce mă urmăriţi? i-am auzit vocea deodată. La început nici nu mi-am dat seama că vorbea cu mine. Înăuntru era gălăgie şi mă şi luase prin surprindere. Abia puţin mai târziu am înţeles că vocea care se răstise „Taci, târfă!“ mi se adresa mie. — Aveţi vreo treabă cu mine? Am clătinat din cap precipitată. Însă el era mai tulburat decât mine. Clipea neliniştit şi îşi umezea buzele cu limba ori de câte ori spunea ceva. Nu-mi venea să cred că era acelaşi bărbat care dăduse ordinul acela fermecător la Iris, în noaptea aceea. — Sunteţi domnişoara de la hotel, nu? — Da, am răspuns eu cu privirea în pământ. — Eraţi la recepţie. V-am recunoscut când eram în magazin. Un grup de elevi de şcoală primară a năvălit înăuntru şi sala de aşteptare s-a aglomerat. Împinşi de valul de oameni, ne-am trezit la geam, unul lângă altul. Mă întrebam neliniştită ce avea de gând să facă. Când îl văzusem prima dată, nici prin gând nu-mi trecuse să-i vorbesc. Dacă era să plec imediat de acolo, habar nu aveam ce să-i spun sau dacă era mai bine să nu scot nici un cuvânt. — Mai aveaţi ceva de reproşat? — De reproşat? Nu, nu… — Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat. Îmi pare rău pentru deranj. Adresarea lui politicoasă nu se potrivea defel cu bărbatul potopit cu sudălmi urâte de femeia aceea la Hotelul Iris. Asta m-a făcut să mă crispez şi mai tare. — Vă rog să nu luaţi în seamă ce spunea mama. V-aţi achitat mai mult decât suficient. — Ce noapte cumplită a fost! — Da, turna şi cu găleata… — Aşa e. Nici eu nu ştiu cum de s-a ajuns acolo. Conversaţia noastră era poticnită.