Descriere
Pe malurile râului Ikuta cresc multe păpădii. Abundenţa lor reflectă atmosfera oraşului cu acelaşi nume: este un loc ca o primăvară în care au înflorit păpădiile. Dintre cei treizeci şi cinci de mii de lo cui tori, trei sute nouăzeci şi patru sunt bătrâni care au depăşit vârsta de optzeci de ani. În oraş există totuşi ceva ce nu i se potriveşte: spitalul de nebuni. Pentru un ospiciu poate fi un lucru bun să se afle într-un loc cu care nu se potriveşte, şi poate că a fost un înţelept cel care a ales să-l amplaseze în acest oraş vechi şi tihnit, deşi tulburările spiritului nu se vindecă neapărat într-un mediu liniştit. Nebunii trăiesc într-o lume a lor, aparte, iar schimbarea locului nu-i influenţează prea mult. Cei care-i aduc pe nebuni la spitalul din Ikuta nu-şi pun nici ei prea mari speranţe în faptul că locul i-ar putea vindeca. Nebunia îmbracă multe forme şi nu are un tratament universal. Ceea ce alină puţin sufletul rudelor care şi-au abandonat un membru al familiei într-un asemenea loc uneori considerat îngrozitor şi nemilos este atmosfera oraşului Ikuta, luminos şi cald, ca o floare de păpădie. Când cel care şi-a încredinţat ruda bolnavă spitalului din vârful colinei se întoarce către oraş, coborând de-a lungul râului Ikuta, e ajuns din urmă de sunetul clopotului de la templul budist de lângă spital, tocmai din vârful colinei. Ca şi cum bolnavul lăsat la ospiciu şi-ar lua rămas-bun, pe un ton tânguitor. Ca un cântec de despărţire. Reverberaţiile învăluie oraşul şi răzbesc mai departe, peste în tinderea mării. Sunetul se aude trist, dar nicidecum smintit, de parcă nu bolnavii ar bate clopotul. După ce au adus-o pe Ineko la spital, doamna Kizaki, mama ei, şi tânărul Hisano, iubitul, tocmai se pregăteau să plece când doctorul le-a spus: — Dacă, pe drumul de întoarcere, o să auziţi clopotul sunând, să vă gândiţi că-l bate fiica dum neavoastră. — Poftim? a spus mama, neînţelegând prea bine. — Clopotul de ora trei va fi pus în mişcare de fiica dumneavoastră. — Aşa deci? — La un moment dat i-am lăsat pe pacienţi să bată ei clopotul şi am văzut că le face mare plăcere. Toţi vor să facă asta, încât aproape că nu reuşim să-i repartizăm. Chiar şi cei vindecaţi, în ziua externării, ne roagă să-i lăsăm să bată clopotul pentru ultima oară, înainte de plecare. Îi punem şi pe nou-veniţi, în prima zi, dacă starea de sănătate le-o permite. Desigur, întotdeauna sub supravegherea cuiva. Nici unul nu este atât de slăbit încât să nu se descurce singur. Oricum, fiica dumneavoastră este în putere şi are simptome uşoare. — Am înţeles. — Noi ne gândim că acest lucru are şi un aspect terapeutic. Este adevărat că pacienţii noştri, spre deosebire de cei cu boli de natură fizică, nu au o evoluţie liniară spre vindecare şi uneori starea lor regresează fără să ne putem da seama de cauză, aşa că nu putem afirma cu certitudine efectul terapeutic al clopotului. Însă unii dintre medicii noştri mai tineri susţin că-şi dau seama de starea pacientului după felul cum sună clopotul. — Nu mai spuneţi! — Sunetul clopotului este fără îndoială însăşi vocea pacientului, care încearcă să ne spună ceva, ca un fel de ecou ce răzbeşte din adâncul sufletului. — Aşa deci… Hisano a dat uşor din cap, însă cu un aer pe jumătate sceptic. — Pacienţii noştri sunt, după cum vă daţi seama, complet izolaţi de lumea exterioară. Doar sunetul clopotului se aude până în oraşul Ikuta. Chiar dacă sunt sau nu conştienţi de lucrul acesta, prin el se adre sează lumii din afară. Ca să spunem aşa, anunţă că există. — Cât de trist! a exclamat mama lui Ineko. — Trist? Nu mi se pare, a replicat doctorul. Locuitorii oraşului nu ştiu, bineînţeles, care pacient a bătut clopotul. Nici nu-şi pun problema. Pentru ei este doar un clopot care anunţă ora. Tot auzindu-l zi de zi, au uitat că e bătut de nebuni. Presupun că nici nu percep în vibraţia lui vocea interioară a pa cienţilor. Ei aud ora exactă, nimic mai mult. Cu toate acestea, clopotul spitalului răsună peste urbea lor, şi nu peste alta.