Descriere
Tot aşa te cheamă? Îmi dau seama astăzi că sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiam şi resping fără încetare nesfârşirea acestui hău care mă înconjoară de când ai plecat. Atunci când singurătatea îmi întuneca zilele, priveam adesea cerul, iar apoi pământul, cu impresia de nestăvilit că eşti pe undeva, pe acolo. Şi aşa a fost de-a lungul ultimilor ani, numai că nu ne puteam nici vedea nici auzi. Se pare că am putea trece unul pe lângă celălalt fără ca măcar să ne recunoaştem. De când ai plecat, am citit mereu, am vizitat atâtea locuri căutându-te, căutând un mijloc de a pricepe, de a afla ceva. Şi cu cât întorceam paginile vieţii, cu atât băgam de seamă că înţelegerea se depărta de mine, ca în coşmarurile acelea în care fiecare pas înainte te dă la fel de mult înapoi. Am străbătut nesfârşitele galerii ale marilor biblioteci, străzile acestui oraş care a fost al nostru, de unde ne aveam amândoi aproape toate amintirile încă de când eram copii. Ieri, am mers de-a lungul cheilor, pe dalele pieţei în aer liber care-ţi plăcea atât de mult. M-am oprit pe ici, pe acolo, mi se părea că mi-eşti alături, iar apoi m-am întors în barul acela mic de lângă port, ca în fiecare vineri. O să-ţi aminteşti oare? De câte ori nu ne-am întâlnit acolo la căderea serii! Ne jucam prinzându-ne unul pe celălalt în cuvintele fără de şir care ne ieşeau de pe buze ca tot atâtea pasiuni pe care le trăiam împreună. Şi vorbeam fără să numărăm orele acestor tablouri care ne însufleţeau vieţile şi ne duceau spre alte vremuri. Doamne, cât de mult am iubit pictura, şi tu, şi eu! Recitesc adesea cărţile pe care le-ai scris şi-ţi regăsesc în ele stilul, gusturile. Jonathan, habar n-am unde eşti. Habar n-am dacă tot ce am trăit are vreun sens, dacă adevărul există, dar dacă vreodată vei da peste acest bileţel, atunci vei şti că m-am ţinut de cuvânt, aşa cum ţi-am promis. Ştiu că atunci când te vei afla în faţa tabloului, o să-ţi împreunezi mâinile la spate, o să mijeşti ochii ca de fiecare dată 4 - MARK LEVY - când eşti surprins şi, apoi, o s zâmbeşti. ă Dacă, aşa cum îţi doresc, ea o să-ţi stea alături, o s-o iei pe după umeri, o să priviţi împreună minunea aceasta pe care am avut privilegiul de-a o împărtăşi şi, poate, poate, o să-ţi aminteşti. Atunci, dacă aşa va fi să fie, e rândul meu să-ţi cer ceva, căci îmi datorezi acest lucru. Nu lua în seamă ultimele cuvinte, în prietenie nimeni nu-i dator cu nimic. Iată totuşi ce-ţi cer: Spune-i, spune-i că undeva pe pământul acesta, departe de voi, de vremea voastră, am bătut aceleaşi străzi, am râs cu tine aşezaţi la aceleaşi mese şi, pentru că pietrele rămân, spune-i că fiecare din acelea pe care ne-au adăstat mâinile şi privirile păstrează pentru totdeauna o parte a poveştii noastre. Spune-i, Jonathan, că ţi-eram prieten, că mi-erai frate, poate chiar mai mult de-atât, căci ne-am ales unul pe celălalt, spune-i că nimic nu ne-a putut despărţi, nici măcar plecarea voastră atât de bruscă. De-atunci nu s-a scurs nici măcar o zi fără să mă gândesc la voi amândoi, cu speranţa c-o să vă trăiesc fericirea. Sunt bătrân de-acum, Jonathan, iar ceasul propriei mele plecări se apropie, dar, mulţumită vouă, sunt un bătrân cu inima plină de o scânteie de lumină care o face să fie aşa de uşoară. Am iubit! Şi oare toţi oamenii se pot duce având o aşa de nepreţuită comoară? Încă vreo câteva rânduri şi vei împături această scrisoare, ai s-o bagi în buzunarul de la costum, iar apoi o să-ţi împreunezi mâinile la spate şi o să surâzi, cum fac şi eu scriindu-ţi aceste ultime cuvinte. Căci şi eu zâmbesc, Jonathan, n-am încetat o clipă să zâmbesc.