Descriere
Întro seară, la ofiţerul Narumov din garda călare era joc de cărţi.Noaptea lungă de iarnă se scursese pe nesimţite; la cinci dimineaţa, jucătorii seaşezară să mănânce. Cei care câştigaseră mâncau cu poftă; ceilalţi şedeau cugândul aiurea, în faţa farfuriilor goale. Dar se servi şampanie, convorbirea seînvioră şi toţi luară parte la ea.— Tu ceaifăcut, Surin? Întrebă gazda.— Am pierdut, ca de obicei. Trebuie să mărturisesc că namnoroc… Jocmirandole, nu mă înfierbânt, nimic nu mă face sămipierd capul, şi totuşi nureuşesc să câştig!— Şi nu teaispitit niciodată? Naipontat niciodată pe carteacâştigătoare?… Ai o voinţă uimitoare.— Ce să mai spun de Hermann! Vorbi unul din oaspeţi, arătând spre untânăr genist. Naluat cărţile în mână de când e, natras niciodată vreun parol,şi cu toate astea stă cu noi până la ora cinci dimineaţa şi se uită cum jucăm!— Jocul mă atrage grozav, răspunse Hermann, dar nusîn stare săsacrific strictul necesar numai cu nădejdea de a dobândi un prisos.— Hermann e neamţ şi e chibzuit, asta e! Observă Tomski. Dar dacăpentru mine există un om de neînţeles, apoi e bunica mea, contesa AnaFedotovna.— Cum?! Ce?! Strigară oaspeţii.Tomski urmă:— Nu pot pricepe cum se face că bunica mea nu pontează niciodată!— Dar, spuse Narumov, de ce vă miră că o bătrână de optzeci de ani nupontează?— Va să zică, dumneavoastră nu ştiţi nimic despre ea?— Nu, întradevăr,nu ştim nimic!— O, atunci ascultaţi!… Trebuie să ştiţi că acum vreo şaizeci de ani,bunica mea a fost la Paris şi se bucura de mare succes. Lumea alerga să vadăla Venus moscovite! Richelieu îi făcea curte, şi bunica susţine că el era gatagatasă se împuşte din pricina neînduplecării ei.Pe vremea aceea, doamnele jucau faraon. Jucând o dată la curte cuducele de Orleans, bunica a pierdut o sumă foarte importantă pe cuvânt deonoare. Cum ajunse acasă, în timp ceşidezlipea aluniţele şişidesfăceacrinolina, îl anunţă pe bunic că a pierdut la cărţi şiiporunci să achite datoria.După câte miaducaminte, răposatul meu bunic era un fel deadministrator al bunicii. Se temea de ea ca de foc; totuşi, când auzi depierderea aceea îngrozitoare îşi ieşi din fire, aduse catastifele cu socoteli şiidovedi că în şase luni cheltuiseră o jumătate de milion, că la Paris nu au nicisatul de lângă Moscova, nici pe cel de lângă Saratov; şi refuză categoric săplătească datoria. Bunica îi trase o palmă şi se culcă singură, în semn că sesupărase pe el.În ziua următoare porunci să fie chemat soţul, nădăjduind că pedeapsaconjugală aplicată îşi va fi făcut efectul; dar îl găsi la fel de neînduplecat.Pentru prima oară în viaţă ajunsese să aibă cu el discuţii şi explicaţii; voia sălruşineze, catadicsind săllămurească că o datorie nu se amestecă cu alta, şi căun prinţ nuitotuna cu un căruţaş. Degeaba însă, bunicul nuimai dădeaascultare. Nu, şi gata! Şi bunica nu ştia ce să mai facă.Cunoştea îndeaproape un om remarcabil. De bună seamă că aţi auzitdespre contele de SaintGermain{1}, despre care se povestesc atâtea lucruriuimitoare. Ştiţi, cred, că el se dădea drept jidovul rătăcitor, drept cel care găsiseelixirul vieţii, piatra filosofală şi altele. Lumea râdea de el ca de un şarlatan, iarCasanova, în Memoriile lui, spunea că e spion. Cu tot misterul carelînconjura,SaintGermainavea o înfăţişare onorabilă şi era foarte: simpatic în societate.Bunicămeaîl mai iubeşte şi astăzi şi se supără dacă i se vorbeşte de elnerespectuos. Ea ştia că SaintGermaindispune de sume mari de bani. Sehotărî să recurgă la el. Îi scrise un bileţel, rugândulsă vină la ea numaidecât.Ciudatul bătrân veni îndată şi o găsi foarte nenorocită. Ea îi descrise încele mai negre culori barbaria soţului şi îi spuse căşipune întreaga speranţăîn amabilitatea şi prietenia lui. SaintGermainrămase pe gânduri.— Aş putea să vă pun la dispoziţie această sumă, însă ştiu că nu vă veţigăsi liniştea până când nu mioveţi înapoia, iar eu naşvrea să vă fac alte griji.Există un mijloc: vă puteţi recâştiga banii.— Dar, dragul meu conte, zise bunica, vă spun doar că nu mai avem banideloc.