Descriere
La început, e foc. Foc în picioarele mele și în plămâni; foc prin fiecare celulă a corpului meu. Așa renasc, în durere: ies din căldura sufocantă și din întuneric. Îmi croiesc drum printr-un spațiu întunecat, umed, plin de sunete și de mirosuri ciudate. Alerg, iar când nu mai pot mă poticnesc, iar când nu mai pot face nici asta, mă târăsc, centimetru cu centimetru, îmi bag degetele în pământ, ca un vierme care alunecă pe suprafața năpădită de buruieni a acestei noi sălbăticii. Și sângerez. Când îmi dau seama că sunt rănită, habar n-am cât de departe am ajuns în Sălbăticie și cât de mult m-am afundat în pădure. Cel puțin un agent de patrulare trebuie să mă fi nimerit când am sărit gardul. Un glonț m-a atins în lateral, chiar sub zona subrațului, iar tricoul meu e îmbibat de sânge. Totuși, sunt norocoasă. Rana e superficială, dar vederea sângelui, a pielii julite, face ca totul să fie real: acest loc nou, această vegetație masivă, monstruoasă, care e peste tot, ceea ce s-a întâmplat, ceea ce am lăsat în urmă. Ceea ce mi-a fost luat. Nu am nimic în stomac, dar vomit. Tușesc în gol și scuip bilă, pe niște frunze lucioase. Deasupra se aude ciripit de păsări. Un animal venit să adulmece se întoarce repede în desiș. Gândește, gândește. Alex. Imaginează-ți ce ar face Alex. Alex e aici, e chiar aici. Crede. Îmi dau jos tricoul, rup partea de jos și leg zona curată în jurul pieptului, astfel încât să preseze pe rană și să ajute la oprirea sângerării. Habar nu am unde sunt sau unde mă duc. Singurul meu gând e să nu mă opresc, să continui să merg, înainte, tot înainte, departe de garduri și de câini și de arme și… Alex. Nu, Alex e aici. Trebuie să crezi. Pas cu pas, lupta cu spinii, cu albinele, cu țânțarii; cu crengile mari și dese; nori de țânțari care dau târcoale. La un moment dat, ajung la un râu: sunt atât de slăbită, încât aproape că sunt luată de curent. Noapte, ploaie, frig: sunt cuibărită între rădăcinile unui stejar enorm, iar în jurul meu se aud nevăzute animale, care gâfâie și mârâie în beznă. Sunt prea speriată să dorm; dacă adorm, o să mor. Nu renasc dintr-odată. Noua Lena. 6 Pas cu pas… iar apoi centimetru cu centimetru. Mă târăsc, ghemuită în praf, cu gura plină de gustul de fum. Cu unghiile, ca un vierme. Așa vine ea pe lume, noua Lena. • Când nu mai pot să înaintez nici măcar un milimetru, îmi pun capul pe pământ și aștept să mor. Sunt prea obosită să îmi fie frică. Deasupra mea e întunecimea, la fel și în jur, iar zgomotele pădurii sunt o simfonie care mă îndeamnă să plec din această lume. Deja sunt la înmormântarea mea. Sunt coborâtă într-un spațiu îngust, întunecos, e și mătușa Carol acolo, și Hana, și mama, și sora mea, chiar și tatăl meu de mult timp decedat. Cu toții privesc cum trupul meu coboară în mormânt. Și cântă. Sunt într-un tunel întunecos, plin cu ceață, și nu mi-e frică. Alex mă așteaptă în capătul celălalt; Alex stă acolo și zâmbește, în lumina soarelui. Alex întinde brațele spre mine și strigă…