Descriere
Era întuneric acolo unde stătea ghemuită, dar fetiţa făcea ce i se spusese. Doamna o pusese să aştepte, căci nu se aflau încă în siguranţă şi trebuiau să tacă chitic. Era doar un joc, un fel de de-a v-aţi ascunselea. Fetiţa ciulea urechile, ascunsă după butoaiele de lemn. Începu să ticluiască ceva în minte, aşa cum o învăţase tati. Prin preajmă şi mai departe, se auzeau strigăte bărbăteşti, probabil ale marinarilor, se gândea ea. Voci aspre, tari, încărcate de vuietul şi sarea mării. Din depărtare răzbăteau şuieratul sirenelor de vapor, ţignalul ascuţit al fluierelor, pleoscăitul ramelor şi undeva în fundal se-auzea croncănitul pescăruşilor cenuşii, cu aripile-ntinse, care înghiţeau dogoarea mocnită a soarelui. Doamna aceea o să se întoarcă, aşa spusese, şi fetiţa abia o aştepta. Stătea acolo de destul timp, soarele străbătuse cerul şi îi încălzea acum genunchii şi rochiţa cea nouă. Îşi încorda auzul să surprindă fâsâitul fustei, când se va târî pe puntea de lemn. Să-i audă zgomotul tocurilor, grăbindu-se mereu, aşa cum mama ei nu făcea niciodată. Unde o fi mama? se mira fetiţa, cu nepăsarea obişnuită a copiilor răsfăţaţi. Şi când o să vină? Şi se mai întreba unde o fi doamna. Ştia bine cine era, o auzise pe bunica vorbind despre ea. Îi spuneau Autoarea şi locuia în căsuţa de la marginea moşiei, dincolo de labirint. Dar fetiţa nu trebuia să ştie. I se interzisese să se joace pe lângă labirint. Mama şi bunica îi spuseseră că e periculos să meargă prea aproape de malul stâncos. Dar, uneori, când n-o vedea nimeni, ei îi plăcea să facă lucruri interzise. Puzderie de fire de praf jucau în raza de lumină care se furişa printre butoaie. Fetiţa a zâmbit, şi doamna, malul stâncos, labirintul, mama i-au fugit din minte. A întins un deget, încercând să prindă unul dintre firele de praf şi-a 11 - GRĂDINA UITATĂ - izbucnit în râs, văzând cum acestea se apropie şi-o zbughesc apoi cât colo. Zgomotele din jurul ascunzătorii se schimbau. Auzea acum vânzoleală şi mişcare, voci emoţionate. Fetiţa şi-a apropiat faţa de raza de lumină, sprijinind-o de lemnul rece al butoiului, încercând să desluşească ce se întâmplă pe punte. Picioare, pantofi, dantele de jupoane. Fâşii de serpentine de hârtie colorată zburau încoace şi-ncolo. Pescăruşi vicleni pândeau puntea în căutare de firimituri. S-a simţit un zvâcnet şi barca uriaşă a scos un muget lung, din adâncul măruntaielor. Vibraţiile au pătruns scândurile punţii, străbătând-o până în vârful degetelor. După o clipă de aşteptare, în care s-a pomenit ţinându-şi răsuflarea, sprijinită în palme, barca s-a clătinat din nou şi s-a desprins de chei. Sirena a început să sune, şi de pe mal au răzbătut chiuituri şi strigăte: — Drum bun! Şi-au pornit. Spre America, spre un loc ce se chema New York, unde se născuse tati. De o vreme, îi tot auzise vorbind în şoaptă, mama îmboldindu-l pe tati să plece cât mai iute, căci nu mai puteau aştepta. Fetiţa a izbucnit din nou în râs, barca luneca pe apă ca o balenă uriaşă, precum Moby Dick din povestea pe care tatăl ei i-o citea adesea. Mamei nu-i plăcea să-l audă citindu-i astfel de poveşti. Spunea că erau prea înspăimântătoare şi că îi băga în cap idei pe care nu le mai putea scoate pe urmă. Şi ori de câte ori mama spunea lucruri dintr-astea, tati o săruta pe frunte şi-i spunea că are dreptate, promiţându-i că o să aibă grijă data viitoare. Dar continua să-i spună fetiţei poveşti cu balena cea mare. Şi altele din cartea de poveşti, care îi plăceau ei cel mai mult, despre hârca oarbă, fecioarele orfane şi lungi călătorii peste mări şi ţări. Şi avea grijă să nu afle mama, să rămână taina lor. Şi-aşa a înţeles că trebuiau să aibă secrete faţă de mama. Ea nu se simţea bine, fusese suferindă încă înainte 12 - KATE MORTON - de naşterea fetiţei. Bunica îi spunea mereu să fie cuminte, amintindu-i că, dacă o va supăra, i se va întâmpla ceva groaznic şi asta numai din pricina ei. Fetiţa îşi iubea mama şi nu voia s-o întristeze, nu voia să i se întâmple nimic groaznic. Aşa că păstra secrete, cum ar fi poveştile, joaca lângă labirint şi momentele când tati o dusese să o vadă pe Autoare în căsuţa de la capătul moşiei. — Aha! îi răsună o voce chiar lângă ureche. Te-am găsit! Butoiul fu împins într-o parte şi fetiţa îşi strânse pleoapele ferindu-se de soarele puternic, clipind până când stăpânul vocii s-a mişcat, aşezându-se în calea luminii. Era un băiat mare, de vreo opt, nouă ani, îşi închipuia ea. — Da’ tu nu eşti Sally! Fetiţa a scuturat din cap. — Cine eşti? Nu trebuia să spună nimănui cum o cheamă. Aşa era jocul pe care îl jucau ea şi cu doamna. — Ei? — E secret! — Da’ de ce? a întrebat el şi-a strâmbat din nas, iar pistruii i s-au strâns la un loc. Ea a ridicat din umeri. Nu trebuia să pomenească despre doamnă, tati îi aducea mereu aminte. — Şi-atunci Sally unde e? a întrebat băiatul nerăbdător, uitându-se în dreapta şi-n stânga. A luat-o pe-acolo, zău dacă nu! Din josul punţii s-a auzit un chicotit şi tropăitul unor tălpi care o luau la goană. Chipul băiatului s-a luminat. — Iute, că-mi scapă! a exclamat el, rupând-o la fugă. Fetiţa şi-a scos capul de după butoi, privindu-l cum dispare prin mulţime gonind după o învolburare de jupoane albe. O mâncau tălpile să o rupă şi ea la fugă după ei. Dar doamna îi spusese să aştepte. Băiatul se-ndepărtă, ocolind un bărbat trupeş, cu mustaţa ceruită, făcându-l să se strâmbe în aşa fel, încât 13 - GRĂDINA UITATĂ - trăsăturile feţei i se mişcară către mijlocul acesteia, asemenea unei familii speriate de crabi. Fetiţa a izbucnit în râs. Poate că şi asta făcea parte din acelaşi joc. Doamna i se părea mai mult copil decât oricare dintre adulţii pe care-i cunoştea. Poate că se juca şi ea. Fetiţa a ieşit tiptil din dosul butoiului şi s-a ridicat încet. Îi amorţise piciorul stâng de tot şi-acum simţea numai ace în el. A stat un pic aşteptând să-i treacă, privind cum băiatul dă colţul şi se face nevăzut. Apoi, fără să şovăie nicio clipă, a luat-o după el, tropăind din picioare, cu inima cântându-i în piept.